Dacă nu ar fi fost maestrul Iosif Sava n-aș fi ajuns la Viena

 

Maria, documentându-mă pentru interviul nostru, m-a surprins extrem de plăcut creativitatea ta. Creativitate în interpretările propriu-zise, în conceptele discurilor, în ideile de promovare a discurilor ș.a.m.d. Aș vrea să pornim de la acest punct discuția noastră - sensibilitate și creativitate. În ce măsură sunt ele moștenite în ceea ce te privește? Ai spune că familia ta (părinţii, fratele) este creativă?

Absolut. Și cred că cea mai creativă din familia noastră este mama, care nu a fost artistă de meserie dar care ne-a dat de la început foarte multe, o curiozitate și o putere de a căuta întotdeauna ceva nou, ceva deosebit, ceva special și de a căuta lucrurile frumoase și bune din fiecare obiect, din fiecare persoană, din fiecare experiență.

Cum te-ai apropiat de pian și care a fost educația pe care ai primit-o - formală și informală?

Tot mama a încercat diferite cursuri și diferite forme de artă când eram mici, cu ambii ei copii, și am fost într-un cor de copii pe la şase ani la Liceul Lipatti, unde profesoara a mers la mama și i-a spus "Cred că are talent. Nu vă pot promite nimic, dar cred că ar trebui să-i cumpărați un pian." Și așa a început totul. Peste doi ani am început cu concursurile, cum se obișnuia în anii '90 în România, și la 13 ani am ajuns la Viena, am dat examenul de admitere la facultate și până la urmă am rămas aici. Am terminat facultatea la 25 de ani și, câutând întotdeauna moduri de a fi creativă, am fost directoarea artistică a două festivaluri, lucru care mi-a deschis foarte multe porți spre a crea programe, spre a crea seri speciale în care se spune o poveste de la început până la sfârșitul concertului.

Care au fost cele mai mari influențe în viaţa ta profesională?

Este greu de spus. Cred că de la fiecare profesor fiecare elev ia o parte și rezultatul este, până la urmă, combinația profesorilor care m-au îndrumat pe parcurs. Am început în România cu domnișoara Zamfirescu, am continuat cu doamna profesoară Olga Szel și cu Smaranda Murgan, care-mi este dragă și astăzi, cu care s-a legat o prietenie foarte frumoasă. Iar la Viena am avut mai mulți profesori de-a lungul facultății, însă bineînțeles că mari influențe vin și din concertele pe care le asculți, de la alți muzicieni pe care-i asculți, din modul de abordare al altor muzicieni vizavi de muzică. Așa cum spune și Daniel Barenboim, "muzica nu este o meserie, este un mod de viață".

Sigur, mai ales pentru cineva ca tine! Pentru că pentru unii este doar o formă de relaxare, un hobby. Din câte știu eu, ai fost susţinută şi de Iosif Sava?

Dacă nu ar fi fost maestrul Iosif Sava n-aș fi ajuns la Viena. El a fost cel care a insistat tot timpul că trebuie să ies și-n afară, să am mai multe influențe. Inițial n-am știut unde și cum, pentru că nu exista internet, nu existau o groază de lucruri la care astăzi aș fi avut acces, dar prin perseverența dumnealui și prin ajutorul pe care mi l-a acordat am reuşit. Fără să știu, după ce am dat examenul de facultate, datorită lui am reușit să obțin o bursă, lucru pe care l-am aflat abia după ce a plecat dintre noi. Deci, fără maestrul Iosif Sava cu siguranță n-aș fi fost unde sunt astăzi.

Să înțeleg că dumnealui a fost cel care te-a îndrumat înspre Viena și nu înspre un alt mare centru muzical european.

Nu neapărat spre Viena. Au fost mai multe opțiuni, dar până la urmă Viena a fost cea mai realistă și, în momentul în care a fost clar că va deveni Viena, m-a ajutat să obțin această bursă care mi-a făcut posibilă șederea aici și continuarea studiilor.

 

Încet, încet mi-am găsit prieteni și s-a construit o viață. Dar a durat.

 

Ți-a fost greu să te adaptezi în Viena? Câți ani aveai când ai ajuns acolo?

Examenul l-am dat la 13 ani și m-am mutat la Viena la 14 ani. A fost un șoc. Primul șoc mare a fost în prima duminică pentru că Viena duminica este ca și când ar fi pustie. În primul an eram aici, la școală (în Bucureşti n.red.), am continuat școala ca extern la Liceul de muzică George Enescu. În primul an mi-a fost greu din punct de vedere social, dar când am început aici, la Viena, liceul, învățând limba germană, încet încet mi-am găsit prieteni și s-a construit o viață. Dar a durat.

Ai plecat singură singurică la 13 ani?

În primul an și jumătate a fost și mama mea cu mine, după care a trebuit să se întoarcă pentru că și-ar fi pierdut meseria. Așa că singură am rămas la 15 ani, cu acceptare specială din partea liceului; trebuia să-mi semnez singură lucrurile pe care ar fi trebuit să le semneze un părinte. dar am avut norocul de a avea lângă mine oameni și prieteni care m-au susținut și m-au ajutat foarte mult.

Presupun că te-a responsabilizat foarte tare, forțat, perioada asta și presupun că ești foarte independentă.

Independentă, da, pentru că n-am avut altă șansă. Dar cred că orice lucru care vine prea devreme sau care te împinge spre o dezvoltare prematură într-o direcție are și părți bune și părți rele. Dar, în fond, fiecare are rucsacul lui cu care se dezvoltă și dacă viața ar fi decurs altfel, probabil c-aș fi fost într-un alt loc și un om diferit.

 

În Viena sunt foarte multe ansambluri create în familii, pentru că în familie este o tradiție îndelungată de a cânta împreună

 

Știu că în afara proiectelor tale solo, dedici și tu, ca orice pianist serios al vremurilor noastre, mare parte din timpul tău muzicii de cameră. Care au fost proiectele tale de până acum în acest sens? Știu că există și un disc...

Există și un disc. Am avut de-a lungul anilor trei ansambluri, foarte diferite. Cel mai mare a fost un octet, cu membri de la Filarmonica din Viena, cu care am făcut și cele două festivaluri. Am început cu un trio, am revenit la un trio... Într-adevăr, au fost multe proiecte de muzică de cameră, dar în ultimii ani mă îndrept din ce în ce mai mult înspre muzică de cameră în proiecte speciale. Tocmai am cântat la Musikverein cu Ansamblul Alban Berg Simfonia a IV-a de Mahler în aranjamentul lui Erwin Stein. Nu este muzică de cameră, ci, tot un proiect care mi-a fost foarte drag.

Am avut onoarea de a fi solistă la Opera din Viena într-un proiect de balet în care muzica era un concert de pian. Deci îmi place foarte tare să combin muzica cu diferite forme de artă într-un stil de muzică de cameră în care fiecare, pe de-o parte este solist, dar împreună creăm un proiect special.

E greu să menții un grup în aceeași formulă vreme îndelungată?

Depinde foarte mult de context. Cred că se vede la multe dintre cele mai bune grupuri de muzică de cameră - ele se formează din familii - frați, surori - pentru că e nevoie de o atmosferă care pe de-o parte să fie foarte personală și foarte apropiată și, pe de altă parte, să aibă o distanță în așa fel încât să nu fie luat totul personal, fiecare critică din repetiții. Deci este un mod de comunicare, mai ales pentru ansamblurile stabile, foarte special și destul de greu de găsit în formula ideală.

Faptul că sunt ansambluri care sunt formate din membri ai aceleiași familii mă gândesc că ține și de foarte lunga tradiție muzicală vieneză, poate că este ceva ce se întâmplă în special acolo.

Într-adevăr, în Viena sunt foarte multe ansambluri create în familii și pentru că în familie este o tradiție îndelungată de a cânta împreună, de a se așeza cu instrumentele împreună și a încerca lucruri noi, dar cred că este și datorită faptului că începutul unei educații muzicale aici este mult mai relaxat decât am avut eu norocul de a-l experimenta în România și, în general, în țările de est. Educația muzicală aici, la vârste fragede, începe într-adevăr mai mult în familie decât în școala de muzică, lucru care se schimbă pe parcurs. Facultățile au pregătiri foarte, foarte bune și accesul la muzică și la artiști de talie internațională este enorm.

Și pentru că am ajuns în acest punct, trebuie să spunem că tu ești și mama unei fetițe care face și ea pian.

Da.

Aveți de gând să încercați și un alt instrument poate mai târziu? Cântați împreună?

Da. Eu cânt la pian și ea cântă din gură. Acum am început celebrele sonatine de Diabelli împreună, partituri pe care ea le-a primit de la Moș Crăciun. Cântă și, înainte să facă pian, a început mai mult în joacă percuție și am fost foarte încântată de cât de bine înţelege, toate ritmurile complicate îi sunt deja în sânge. Probabil că va găsi și ea formula ei de a se dezvolta.

 

Cred că artiștii au căutat întotdeauna moduri noi de a se exprima și ăsta e un lucru care sper că nu se va opri niciodată

Și poate peste ani o să auzim de un ansamblu Răduțu.

Ai făcut lucruri foarte interesante, tot felul de experimente... Între altele, ai cântat Fauré pe un pian vechi nerecondiționat, ai cântat Scarlatti la orgă Hammond pe ceea ce mie mi s-a părut a fi peronul unei stații de tren.

Era, într-adevăr, peronul unei gări.

Și, așa cum ai spus deja, folosești foarte des materiale extramuzicale, în special video, în aparițiile tale scenice. Crezi că aceste combinații te înscriu într-un trend actual al muzicii clasice? Se poartă așa ceva?

Întotdeauna cred că artiștii au căutat moduri noi de a se exprima și ăsta e un lucru care sper că nu se va opri niciodată. Iar cinematografia este o artă care nu putea fi folosită în secolele trecute. Sunt convinsă că ar fi fost folosită dacă ar fi existat. Da, este un trend, dar modurile de abordare sunt extrem de diferite. Cred că sunt puține concerte care includ videouri și care să fie foarte asemănătoare. Se folosesc de la efecte vizuale până la filme întregi. Deci, cu o nouă artă lângă, posibilitățile sunt enorm de ample.

În 2016 ai semnat un contract cu Casa de discuri Universal și a apărut cu această ocazie un album foarte interesant - Insomnia. Văd că este inclus la categoria albume-concept. Care sunt următorii pași în relația cu Universal? Continuă ea?

Da, continuăm pe acest gen de albume concept și următorul proiect este pentru un concert eveniment-live, care se numește Piano box și care va avea premiera peste câteva zile, în care, pe același principiu, sunt multe piese extrem de diferite, care la prima vedere, doar la vederea titlurilor și a compozitorilor, nu prea au legătură unele cu altele. Și asta este ce fac în seara respectivă: povestind imaginile sau poveștile care mă inspiră pe fiecare piesă, se creează o seară întreagă uniformă.

 

Ce repertoriu ai ales? Sunt miniaturi, sunt și lucrări mai ample pentru Piano Box?

Nu sunt lucrări foarte lungi. Ca durată sunt cam între trei și nouă minute. Chiar am numărat compozitorii, vin din 11 țări diferite. Sunt cam 15-16 lucrări, cu accent pe începutul secolului XX, dar ăsta n-a fost neapărat un criteriu. Sunt stiluri diferite, de la world music la două piese în primă audiție scrise special pentru acest proiect, este și melodia de Gluck, Skriabin, se merge până la Gershwin și muzică contemporană.

Tu colaborezi în mod regulat și cu câțiva compozitori contemporani cu noi. Ai dat o comandă unuia dintre ei pentru acest proiect?

Și pentru Insomnia am avut o piesă scrisă special, pur și simplu pentru că nu am găsit o piesă care să se potrivească și care să-mi dea punctul de care aveam nevoie între minimalist, minimalist nordic și rugăciune de dimineață sub formă de baladă de jazz. Atunci compozitoarea Margareta Ferek-Petric mi-a scris piesa Last smoke, iar pentru Piano Box vorbeam cu unul dintre compozitorii cu care lucrez și îi spuneam că nu se mai poate face nimic după melodia de Gluck, care este atât de pură și atât de apropiată de suflet, parcă n-ai cum să continui. Trebuie un nou început, un mod de abordare complet nou. Și i-a plăcut ideea atât de mult încât a spus "hai că încerc să fac" și a scris o piesă cu elemente din muzica africană și din muzică tradițională, care a ieșit absolut minunat și pe care abia aștept să o cânt.

Mi-a plăcut foarte tare clipul de promovare a albumului Insomnia. Ați pornit de la textul tău şi aţi creat un video sau drumul a fost invers?

Textul a fost înaintea videoului, dar faptul că videoul arată așa cum arată și, de fapt, toate videourile de pe album, se datorează faptului că fratele meu, Cătălin Orezeanu, are direcția artistică pe cam tot ce fac eu vizavi de imagine. Am avut atât de multe discuții despre fiecare piesă, despre rolul ei în album, desrpe apropierea mea vizavi de fiecare piesă, încât toată partea de imagine este extrem de legată emoțional de muzica în sine. Și-atunci așa s-a creat și acest video de prezentare.

 

Idealul este să susții o carieră în care nu trebuie să faci lucruri de care nu ești legat emoțional

Transmit foarte multă emoție toate clipurile pe care le-am văzut și mi se pare că se potrivesc foarte bine conţinutului muzical. Cum arată agenda ta pe 2018, Maria?

Pregătesc un nou album cu un coleg clarinetist, care se va numi Inside. Va fi un album în care prezentăm ambele instrumente. Vor fi și piese solo pentru fiecare instrument, dar și piese împreună; avem și un invitat special la baterie. Pe de altă parte, acest proiect Piano Box, care va avea premiera sâmbătă (am vorbit prin telefon cu Maria în 22 mai n.red.) Și am o groază de piese noi de învățat, de la Rhapsody in blue de Gershwin până la noi piese care vor fi scrise de un compozitor suedez, Mikael Karlsson. Și, da, întotdeauna învăț ceva nou!

Care este etapa care-ți place cel mai tare, cea de studiu propriu-zis sau apariția pe scenă? Sau nu le poți compara?

Nu le pot compara. Sunt extrem de puternic legate una de cealaltă pentru că dacă partea de pregătire nu are ca țel adusul pe scenă... pot să rămân și acasă. Comunicarea cu publicul mi-este foarte importantă. Pe de altă parte, doar a merge pe scenă și a cânta piesele pe care le-am învățat în facultate pentru că trebuia să fac un anumit repertoriu... pentru mine n-ar fi atât de palpitant dacă n-ar exista și partea de concept și de permanentă căutare a unei muzici noi și modul de abordare pe care l-am adoptat acum câțiva ani.

Cum arată viitorul ideal al artistei Maria Răduțu?

Cred că partea palpitantă a vieții mele este că acum zece ani, probabil că și acum cinci ani, n-aș fi putut să-mi închipui cum va arăta viitorul și cred că ăsta e un mare noroc pe care-l avem, că nu putem privi în viitor. Ce-mi doresc, într-adevăr, este ca această căutare de proiecte inedite și noutate să nu se oprească niciodată. Și idealul este să susții o carieră în care nu trebuie să faci lucruri de care nu ești legat emoțional.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian