Prima voce pe care am auzit-o, cât de cât educată, a fost a tatălui meu, în biserică

Iustinian Zetea, cum ai ajuns să faci muzică?

Tatăl meu a fost preot și mama a studiat vioara în clasele primare. Noi am mai avut un muzician în familie, fratele mai mare al bunicii, care a studiat vioara la școala de muzică de la Sighet. Avea niște viori, o serie de viori foarte bune aduse din America. Stră-străbunica noastră era cetățean american de sorginte evreiască, iubitoare de cultură, de muzică și, bineînțeles, dacă a observat pe cineva din familie cu aplecare spre muzică nu s-a dat la o parte din a-i susţine.

Dar cum de s-a făcut drumul ăsta invers? Pentru că de obicei evreii europeni au emigrat în direcția opusă, înspre Statele Unite, nu dinspre!

Nu știu. Au venit probabil într-o vizită, ceva, și tocmai începuseră problemele în Europa. N-am întrebat detaliile, ar fi fost interesant. Oricum, fratele mai mare al bunicii s-a întors în America ca să scape de războiul din Europa de est. N-a scăpat, că a luptat pe coasta Pacificului, pe submarin, dar a reușit să supraviețuiască. După aceea, au ținut legătura. Aşa că având în familie muzicieni, părinții mei nu s-au gândit neapărat că o să fac muzică în continuare, dar au zis că Liceul de Artă din Baia Mare unde am studiat era un liceu bun și totuși e bine ca un copil să crească într-un mediu artistic. Că eram bun la arte plastice sau la muzică, n-avea importanţă decât faptul că eram în artă și mă puteam dezvolta altfel. După aceea, când ești mai mare - clasa a V-a, a VI-a - dacă plăcerea asta pentru muzică e doar ca un hobby, nu ceva serios, atunci (pentru că se făcea cultură generală foarte, foarte bine) putea să dai la orice liceu din Baia Mare.

Tu mai ai frați, surori?

Nu, din păcate.

Și cum se face că singurul băiat al unui preot nu a îmbrăcat și el straiele preoțești?

Nu am vrut. Pentru că e o misiune care sufletește costă, dar nu costă în sensul uman, ci trebuie să ai o anumită direcție, o anumită conduită, un anumit simțământ (ca să nu folosesc un termen englezesc foarte comun). Și eu am cochetat cu ideea de preoţie, niciodată nu am părăsit mediul bisericesc. Am cântat cu băieții de la teologie, am fost membru al unui cor de bărbați - Camerata Transilvanica - din care făceau parte teologi și seminariști. Și aici, în București, la fel, am continuat să cânt în cadrul bisericii în diferite evenimente. Nu am părăsit niciodată mediul bisericesc, chiar dacă nu am fost învestit preot. Și am ales să fac muzică pentru că m-am simțit mai aproape de domeniul ăsta. Preoţia e ceva foarte special, exact ca muzica, dar dacă te afli în altar trebuie să respecți niște lucruri și reguli ca să poți să faci față la ceea ce se desfășoară mai ales în timpul unui serviciu religios.

Când ai ascultat operă prima dată?

La emisiunile lui Iosif Sava. Eram la cămin. Oricum au observat ai mei o direcție spre muzică și spre arte plastice. Am observat și la colegii mei - muzicienii mai au un talent pe lângă muzică. Unii desenează foarte frumos, alții pot să facă o sculptură, au diferite talente.

Au înclinație artistică.

Exact. Bine, oricum profilul este uman.

Am avut-o invitată zilele trecute pe soprana Irina Ionescu și ea zicea că i-a recomandat în copilărie educatoarea să facă muzică, iar Irinei i se părea că opera este ceva desuet, un gen destinat exclusiv vârstei a treia... și de aceea te întrebam tu când ai ascultat pentru prima dată operă. Ai avut vreo experiență în copilărie care te-a marcat, în sensul ăsta?

Prima voce pe care am auzit-o, cât de cât educată, a fost a tatălui meu, în biserică, pentru că preoții au totuși o anumită pregătire. El a avut o voce de bariton liric, foarte frumoasă. Mama, la fel, e o soprană spintă, numai că nu și-a dezvoltat vocea, dar are o proiecție, o poză de voce foarte bună.

Nativ.

Da, nativ. Eu am studiat întâi vioara - i-a plăcut și lui taică-meu, și mie mi-a plăcut inițial - opt ani. La un moment dat, din diferite cauze am renunţat; eram la corepetiție dar cântam și în corul liceului. Când mi s-a schimbat vocea n-am mai putut să cânt în corul liceului, și-atunci, cu băieții cu care mai făceam cor am făcut un mic grup, un trio, de fapt.

Ce repertoriu cântați?

De cameră. Muzică de cameră sau melodii de factură populară, dar transpuse pe trei voci. De Sabin Drăgoi, de Danga, sau profesorul nostru de cor mai avea niște aranjamente frumoase sau adapta aranjamente după motete sau alte piese de genul ăsta și le făcea pentru noi. Și cântând așa, eu mă mai maimuțăream, pentru că știam un pic din operă, din Bărbierul din Sevilla. Atunci nu știam eu care-i treaba cu canto, cântam și eu Largo al factotum.. Și mă aude corepetitoarea mea de la vioară și îmi zice "Măi, tu ai voce. N-ai vrea să încerci?" De ce nu? Eu mai eram și la Palatul copiilor. Încercam să învăț alte instrumente. Făceam pian secundar și în schimbul orelor mele de muzică acolo făceam canto cu colegii mei de trupă. Noi făceam un fel de rock alternativ. Eram formația Scurt pe doi și aveam un coleg care știa mai multe. Și i-am zis să-mi arate și mie. Am vrut să învăț să cânt la bas, la tobe, la mai multe instrumente. Și cochetând acolo cu diverse instrumente, mi-a zis "Nu vrei să te audă un profesor de canto?" Zic "da, de ce nu?" Și atunci am ajuns la doamna Săcăleanu. Dânsa deja se retrăsese, dar mai preda la Școala populară de arte. Dânsa m-a ascultat, mi-a dat OK. Eu am fost surprins pentru că...mai chicoteam noi așa când auzeam colegele de la canto, mai ales când eram mici, în clasele I-VIII, ca orice instrumentist. Dar după aceea mi-a plăcut foarte mult genul și am ajuns la profesorul Vasile Cupșe. Am dat admiterea, totul a fost ok la liceu. Mi-amintesc și acum, prima oră a fost la opt dimineața; era un test - voia să vadă cine vrea să facă și cine nu - foarte faină treabă. Și primul lucru pe care l-a făcut, zice "vrei să vezi care-i treaba cu opera?" "Da", zic eu. Și mi-a adus o pungă cu casete înregistrate de melomani live din spectacole din diverse teatre mari din Europa. Și l-am ascultat pe Pavarotti live când făcea Don Pasquale, pe Leo Nucci şi alţi mari artiști de la vremea respectivă - anii '80, anii '70 - ce reușiseră melomani din Cluj sau din alte zone să înregistreze. Și a fost o experiență foarte faină. Mi-o deschis, așa, uşa către lumea operei, imediat am aflat despre ce e vorba.

Tehnica sănătoasă se prinde greu. Ai nevoie să lucrezi intensiv mult timp.

Și apoi ai venit la București, la Conservator, unde ai studiat direct cu maestrul Voineag?

Dar înainte m-am mai pus la punct și trebuie să spun asta. Am lucrat inițial și cu doamna Bianca Manoleanu, care mai târziu mi-a fost profesoară de lied și oratoriu, și cu doamna Andreiana Roșca, care m-a ajutat cu acompaniamentul și cu încă niște detalii ca să pot face o admitere la nivelul cerut, pentru că am avut niște colegi de generație foarte buni. Drept dovadă...

...majoritatea sunt acum în circuitul naţional sau internaţional.

Da, sunt în circuit și fac o carieră frumoasă. Și-atunci trebuia și eu, venit din Baia Mare, neobișnuit cu lucrul de aici, din sud, să mă prezint, totuşi, bine. Am luat legătura și cu maestrul Voineag - dânsul fiind foarte ocupat și asaltat - dar am avut noroc. Eu mi-am dorit să ajung la el pentru că m-am interesat din timp și doamnele de care v-am spus m-au ajutat să ajung la dânsul la clasă. Am dat admiterea, am vorbit cu dânsul și şase ani de zile am rămas la clasa maestrului Voineag.

Deja ai amintit trei nume de profesoare cu care ai lucrat, dar cei doi profesori cu care ai avut o colaborare, cu care ai studiat multă vreme au fost...

Maestrul Voineag și doamna Bianca la lied și oratoriu.

Și profesorul tău din liceu.

Și mai doresc să amintesc pe cineva. Pe maestrul Vasile Martinoiu, cu care am continuat să lucrez și după terminarea facultății.

E de preferat ca o voce masculină să fie antrenată de alte voci masculine?

Nu vreau să dau neapărat un verdict, dar consider că uneori face bine, câteodată nu, depinde de profesor. Au fost mulți care au studiat cu doamna Enăchescu sau, la Cluj, cu doamna Mirea, sau cu doamna Rusu și au fost voci foarte bune. Sigur că, într-un fel, e bine să asculți o voce masculină, pentru că totuși biologia îşi spune cuvântul: organismul masculin e masculin și cel feminin e feminin, iar la un moment dat au anumite cutume fiecare. Și e bine să ai contact cu mai mulți profesori de canto și să îți împărtășească din experiența lor și pedagogică și vocală. Ai numai de câștigat din chestia asta. Sigur, tu te duci ca la masterclass - am lucrat cu mai mulți cântăreţi și la masterclasuri - și tot ce poți să faci e să iei ceea ce e bine și ceea ce simți că te avantajează. Sigur că profesorii încearcă să se plieze prin explicații pe persoana cu care lucrează. Oricum, tehnica sănătoasă se prinde greu. Ai nevoie să lucrezi intensiv mult timp.

Apropo de asta. E ăsta un mit sau e ceva adevărat faptul că vocile grave - nu numai cele masculine, dar și cele feminine - se dezvoltă mai greu, adică în timp?

Nu este un mit. E și din cauza tipologiei vocilor. Sigur că sunt voci și oameni care reușesc să se dezvolte mai devreme, sunt voci care cresc mai devreme și au o disponibilitate mai timpurie față de alte voci, depinde și de organism. Dar, în general, vocile grave - mezzosoprane, altiste, bași, baritoni - au nevoie să aștepte puțin ca să se dezvolte. Și să știi că nu numai fiziologic și vocal au nevoie să se dezvolte, ci și intelectual și ca experiență de viață. De obicei rolurile pentru vocile grave, ca tipologie, sunt foarte trecute prin viață și atunci ai nevoie tot timpul să nu te grăbești. Sigur că, mai ales în operele buffe, te poți desfășura ca voce gravă pentru că e comic, dar asta nu înseamnă că ești comic fără să știi ce se întâmplă în jurul tău. Dar, aici vorbind și din punct de vedere muzical, te ajută un pic mai mult.

Experiența te ajută, dar nu te şi salvează, neapărat

Te regăsești sau te simți mai bine în pielea unui personaj comic sau într-un rol foarte dramatic?

Aici e o chestiune foarte interesantă. Sunt cazuri în care, chiar dacă poți să înțelegi personajul și poți să-l faci, nu te ajută "călcătura", nu știu cum să explic; ai nevoie de o anumită așezare, mai ales când abordezi un rol mare sau un rol, să zicem, mai mare de bas. Sigur că eu, când am început, în 2011-2012-2013, am rămas și încă rămân pe repertoriul buffo. Eu nu sunt un bas centrat, sunt un basso cantabile și am preferat să rămân pe repertoriul ăsta mai mult timp și sper să vină și alte opere din revirimentului belcanto, adică Bellini și Donizetti, ca să facă trecerea totuși spre Verdi. Sigur, și Verdi are opere și roluri scrise exact pentru vârsta mea - Banco, Ferrando; sunt roluri pe care poți să le abordezi chiar dacă e Verdi. Poţi cânta chiar și Wagner. Poți să faci roluri micuțe, ca cel din Parsifal, cântat cu maestrul Badea, sau poți să cânți în Tannhäuser... astea sunt cumințele. Dar îți pun o bază. Sigur, am spus că unele voci au o disponibilitate timpurie; asta nu înseamnă că trebuie să abordeze repertoriul dificil. Poți să vezi dacă poți sau nu, dar uzura e uzură și de multe ori se creează o confuzie între a cânta cu tinerețea și a cânta cu experiența, cu tehnică. Mai este o vorbă așa, între noi, care zice "vezi tu după 30 de ani ce se-ntâmplă!" Pentru că de la 30-31 de ani, după ce ai depășit pragul ăla, se întâmplă niște lucruri la nivel vocal și mental. Fiecare om le simte în felul lui, dar ceva se întâmplă și mulți cântăreți au spus asta. Cred că asta vine și din faptul că urmează să începi să înveți, să studiezi și să începi drumul spre rolurile complexe. Și-atunci nu mai e ok pentru că intervine uzura și acolo ai nevoie de tehnică, nu mai merge numai cu tinerețea, cu impulsul ăsta pe care ți-l dă vârsta.

Şi mai e ceva - dacă până atunci ai avut profesori care te-au supervizat constant, de la un punct înainte eşti pe picioarele proprii (chiar dacă e de preferat să ai toată cariera un maestru la care să apelezi).

Sigur, îți asumi deciziile luate.

Îmi place că ai menționat cuvântul ăsta de două ori: uzură. La voi, poate mai mult decât la instrumentiști, e vorba de o uzură specială; o dată pentru că voi sunteți instrumentul, apoi pentru că sunteţi nu numai cântăreți, dar și actori - și asta solicită un alt tip de implicare. Cum te protejezi tu de uzura fizică şi emoţională la care eşti supus?

Singura protecție, și au spus-o sigur și alți colegi de-ai mei, e să știi ce ai de făcut, să fii pregătit. Asta e primul lucru care-ți dă liniște. Emoțiile n-ai cum să le stăpânești; și-atunci ai două posibilități: te încalecă ele sau te hrănești tu din ele. De asta spun că pregătirea e esenţială. Bine, și experiența își spune cuvântul. Poți să nu fii chiar așa de bine pregătit (n-ați auzit nimic), dar experiența te ajută, nu neapărat te și salvează. Adică nu trebuie să te bazezi pe experiență. Ea te poate salva din anumite, mici lucruri care se întâmplă într-un spectacol live. Cum spunea și Beethoven, ideea nu e să cânți perfect, ci să transmiți, să faci publicul să reacționeze la ceea ce spui tu și ceea ce faci. Apoi fiecare concert are rețeta lui proprie, dar cred că la mine primează plăcerea cu care cânt. Și atunci nu mă gândesc că-s un pic obosit, mă gândesc după ce termin spectacolul că am obosit un pic. Mă încarc din plăcerea că am avut oportunitatea să fac un proiect, să mă prezint în fața publicului și să exprim ceea ce am repetat, dobândit şi simţit că-mi transmite piesa respectivă.

Muzica e gurmandă, nu? Pofta vine mâncând!

Ai superstiții sau ritualuri înainte de intrarea pe scenă?

Nu, nu neapărat.

Sau după?

Nici după. Nu m-am băgat în superstiții. Ritualul cred că e unul la fel pentru toată lumea; te odihnești, nu mănânci înainte.

Nu mănânci nici înaintea unui spectacol?

Eu nu.

Toată ziua?

Nu toată ziua. Cu câteva ore înainte. La mine așa funcționează.

Pentru că unii zic că mănâncă o friptură, pentru ca au nevoie de proteină.

Da, dar o mănânci la 1, nu o mănânci la 5. E o chestie foarte simplă, organică. Mai ales dacă mănânci ceva greu cum e carnea, căreia îi trebuie cel puțin 3-4 ore să fie digerată; așa că dacă mănânci la 1, 1.30, până la 6,30 (mai este uvertura vreo 5-10 minute) - mai scapi. Dar dacă te prinde digestia exact în timpul spectacolului, te trezești că nu sună, "ce-am pățit", nu poți să susții, pentru că te păcălește.

Îți afectează și diafragma?

Diafragma nu, că diafragma nu e așa implicată. Mai implicată e centura subabdominală în toată treaba asta. Diafragma e doar la respirația costo-diafragmală, de fapt. Susținerea, de fapt, e cu centura subabdominală. De asta spun că te păcălește, pentru că ea se află la baza bustului, în zona curelei, și-atunci pentru că totul se întâmplă un pic mai sus te păcălește toată chimia.

Ți s-a spus asta sau e un lucru pe care l-ai învățat din experiență?

E o chestie pe care mi-a spus-o organismul. Au fost şi momente în care am simțit nevoia să mănânc și am făcut bine. Unii spun "nu dormi înainte de spectacol sau nu dormi prea mult că îți cade vocea, n-ai glanț". Depinde, când făceam Bărbierul din Sevilla trebuia să dorm o oră, dar nu-i neapărat dormit, ci un stat așa, liniștit. Și Pavarotti stătea pe la 1 așa, frumos, liniștit, nu-l deranja nimeni, pe un pat și se relaxa. Sigur că da, nu se compară neapărat efortul unui tenor într-un spectacol susținut cu al unui bas, dar asta nu înseamnă că nu este totuși efort, chiar și pentru trei replici. Dar trebuie să fii convingător. E ca o secvență într-un film.

Cred că mi se face foame dacă mai vorbim mult despre mâncare.

Exact așa! Muzica e gurmandă, nu? Pofta vine mâncând.

Am debutat pas cu pas. Nu m-am grăbit.

Cam așa ceva. Tu ești la operă aici, în București, din stagiunea 2011-2012

Da. Eram mic, micuț... în urma unei audiții.

Și angajat din 2014. Cum ai ajuns acolo?

În ultimul an de facultate s-a organizat, prin decembrie, o audiție. Prima audiție după mulți ani la Opera Națională și, în general, deschisă pentru tineri. O competiție destul de mare. La vremea respectivă încă erau și Anita Hartig și Florin Estefan pe care i-am avut nu neapărat contracandidați la concurs, dar la diferite concursuri. S-a organizat o audiție, am cântat și am avut norocul să primesc de la operă cuvintele "ați fost acceptat". Au urmat niște proiecțele micuțe. Am debutat pas cu pas. Nu m-am grăbit. Și am avut și oportunitatea de a nu fi grăbit neapărat nici de către conducere. Și am început așa, treptat. Am făcut Motanul încălțat prima oară, cu maestrul Trăilescu la pupitru, și a fost o plăcere. Și am continuat așa o perioadă. După aceea, am mai participat în alt proiect și după aia, în 2012, debutul mai mare a fost cu Un ballo in maschera în regia lui Plamen Kartalov. Atunci am fost distribuit în premiera spectacolului și, practic, acela a fost debutul oficial. După aceea a urmat restul rolurilor pe care teatrul le are în repertoriu.

E foarte divers repertoriul tău de operă de până acum. Cu Mozart, cu Donizetti, cu Verdi...

Da, în general am păstrat linia asta lirică.

Și cu muzică românească, opera lui Dan Dediu, și Paul Constantinescu și chiar și Oedipe?

În Oedipe nu am cântat. Sunt în studiu. Acum câțiva ani se pregătea un spectacol și era nevoie de Tiresias. Eu nu am zis niciodată nu din prima. Întotdeauna am luat partitura și am studiat-o și am vrut să văd dacă pot sau nu, dar n-am zis nu. Dacă zici nu, ai încheiat socotelile, dar așa măcar vezi, te asculți. Și în cazul acela cu Oedipe nu m-a zorit nimeni. Eu m-am uitat și am spus "La momentul acesta nu pot face Tiresias. Nu pot să-l fac pentru că nu am nici experiența necesară rolului de scenă." Opera Oedipe e foarte complexă muzical și experiența de scenă aici presupune deja să fii obișnuit cu orchestra, să asculți orchestra. Un tânăr, când pășește prima oară în sala operei e entuziast, dar după aceea trage un pic frâna și îşi dă seama unde se află și atunci are nevoie de o recalibrare în noul mediu. În mediul academic suntem obişnuiţi cu concertele și cu recitalurile la diferite instituții, dar aici se schimbă paradigma. Deja responsabilitatea e mai mare și îți ia un pic de timp până-ți găsești făgașul. De asta se și fac, mai ales în străinătate și acum și la noi, studiourile de operă, ca să te pregătească pentru efortul pe care-l depui într-un spectacol.

Fiecare are timpul lui de a se dezvolta și în meseria asta trebuie să te încăpățânezi să ai răbdare, pentru că sunt multe tentații, mai ales la vocile înalte - soprane și tenori

Se încheie curând stagiunea actuală a Operei bucureştene. Ai idee ce urmează să cânți în stagiunea următoare, 2018-2019?

Încă nu s-a stabilit programul pentru stagiunea următoare.

Atunci să te întreb altceva. Ce ți-ar plăcea să cânți și n-ai avut ocazia să faci până acum, din diverse motive? N-am văzut prea multe nume de compozitor ruşi, de exemplu, în CV-ul tău (poate pentru că nici nu prea sunt în repertoriul operei de aici).

Repertoriul rus, da. Eu am cântat repertoriul rus și cânt mai ales lied. Am cochetat un pic cu repertoriul rus. Sigur, încă mai aștept un pic pentru că e o anumită vocalitate la ruși. Eu mă simt foarte bine pe repertoriul rus, dar vreau să mă simt și mai bine. Ai nevoie de o anumită sonoritate, nu neapărat penetranță, ci un vâj care trebuie să vină... și el vine. Orice cântăreț când se ascultă, și mă ascult și eu din înregistrări, tocmai pentru că nu mă grăbesc, observ îmbrăcarea asta armonică a vocii, care vine cu vârsta. De asta spun că fiecare are timpul lui de a se dezvolta și în meseria asta trebuie să te încăpățânezi să ai răbdare, pentru că sunt multe tentații, mai ales la vocile înalte - soprane și tenori. Sunt oameni care se dezvoltă mai rapid și intră în operă mai rapid și atunci tentațiile sunt foarte mari și oamenii mizează pe ei, îi atrag. Deci, este și o industrie care, cumva, uzează prematur foarte multe voci astăzi. De asta se plâng foarte mulți maeștri; și doamna Baglioni spunea lucrul ăsta, la fel spunea și Erik Halverson și foarte, foarte mulți interpreți se plâng de asta.

Revenind la ce n-ai apucat să faci. Ce ți-ar plăcea să faci?

Mi-ar plăcea să fac Trubadurul, Ferrando. E un rol mediu, dar foarte bun în direcția pe care mi-am propus-o. Depinde și ce urmează să fie în repertoriul Operei. Deocamdată ăsta ar fi pe listă. Sigur că roluri îmi mai doresc să fac. Mi-ar plăcea mult Norma, dacă s-ar pune și la noi, repertoriul de belcanto care face trecerea... o Lucrezia Borgia, de exemplu, sau o Semiramide de Rossini. Assur e un rol foarte frumos pentru bas și Samuel Ramey l-a punctat foarte frumos. Și, sigur, și alte titluri de Donizetti. Mi-ar plăcea mult să trec și prin repertoriul ăsta. Să vedem ce aduce viitorul. O dorință a fost împlinită anul ăsta când s-a montat Don Carlo. Și am făcut în Don Carlo fratele, un rol care apare la început și la final, dar scriitura este foarte frumoasă, are o încărcătură foarte bogată; și te pregătește și pentru Filip, mai încolo, te pregătește și pentru Inchizitor.

Cărămidă cu cărămidă, deci, construiești. Mult succes în continuare! Să ne mai auzim și cu alte ocazii, toate fericite!

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian