Ramona, de câți ani ești stabilită la Paris?

Am plecat acum opt, zece ani, dar n-am rămas definitiv de la bun început. Făceam un fel de du-te vino, nu eram sigură că rămân. De o manieră stabilă sunt de vreo 6 ani.

Ce anume te-a făcut să te îndrepți înspre Paris și nu înspre o altă mare capitală europeană?

În primul rând muzica. Pentru că mi-am dat seama că la Paris există o piață extraordinară pentru toți artiștii, în sensul că toți marii artiști de jazz - ceea ce mă interesează pe mine - toți muzicienii, vin măcar o dată la Paris să cânte. Și pentru mine să pot să-i văd, să pot să fiu alături de ei, pe unii să-i cunosc personal, cu unii să încerc să cânt, să ne cunoaștem, mi s-a părut excepțional. Sigur că mai sunt și alte capitale, evident, în Europa, dar Paris mie mi s-a părut că ar fi centrul cel mai important din punct de vedere muzical al jazzului în momentul de față. Și ca punct de schimb de generații. Am impresia că în alte țări, în alte capitale, poate suntem puțin mai concentrați pe un anumit stil, pe o anumită generație, pe o muzică mai cu identitate națională, sau mai tineri, sau mai un anumit gen, pe când la Paris ai cam de toate; sunt și vechile generații, vechea gardă vine întotdeauna la Paris. Ai ocazia să-i vezi pe Kenny Baron, pe Ahmad Jamal, dar și noile generații.

În afară de acest dialog între generații pe care l-ai găsit, ce altceva îți mai place în mod deosebit în scena de jazz din Paris?

Îmi place că e destul de variată, îmi place că există în momentul de față un interes și o atenție mai mare poate chiar decât în alte părți către muzica americană de origine, către standarde, către mainstream, către muzica tradițională, către swing, către be bop, către toate genurile de bază ale jazzului american. Există în momentul ăsta un fel de revival și asta mă impresionează foarte tare. Pe de-o parte, pentru că este muzica care-mi place mie și pe care o ador și cu care am început și de care n-o să mă las niciodată, cred, și mi se pare extraordinar de interesant, pe de altă parte, că astăzi din ce în ce mai mulți tineri sunt interesați de genul ăsta de muzică. Sunt extrem de multe locuri în care se cântă swing, tinerii sunt interesați de genul ăsta, ascultă foarte mult, cunosc foarte multe standarde. Asta mă fascinează, mi se pare extraodinar de interesant. Dacă aș compara cu alte ţări din Europa, nu știu cât de mulți tineri care ies de pe băncile Conservatorului - evident, vorbesc tot despre muzică de jazz - au o cultură muzicală de asemenea natură, adică să știe foarte multe standarde, să cunoască, să fi ascultat enorm de multe discuri.

Crezi că asta se întâmplă datorită faptului că genurile astea cu tradiție par a fi mai accesibile decât alte tipuri de a face jazz?

Nu știu dacă ăsta ar fi răspunsul, dar cred că muzica - cum spuneam mai deveme puțin, un jazz de identitate națională nu există în Franța. Nu există o muzică de inspirație din muzicile tradiționale franțuzești, cum există în România. La ei nu există așa ceva pentru că nu au niște muzici tradiționale așa de puternice și așa de interesante încât să stea ca bază sau să poată să fie o bază a unor dezvoltări în domeniul jazzului. Deci, poate că și asta ar fi o explicație, dar cred că este mai mult o explicație istorică. Franța are o istorie foarte legată de istoria jazzului american. Adică, foarte mulți muzicieni americani s-au instalat în Franța și asta nu de acum, ci de foarte mult timp. Există niște baze extrem de importante; ei sunt foarte atașați culturii americane adevărate, de tradiție, a jazzului. Există, de exemplu, în academia de jazz de aici, specialiști - unii dintre cei mai mari specialiști ai muzicii lui Duke Ellington, de exemplu. Există Duke Ellington Orchestra, care organizează conferințe, concerte. Sunt extrem de ancorați în tradiția jazului american.

Unde vezi tu locul tău pe scena de jazz pariziană în acest moment? Ce te definește în termeni de cluburi în care cânți, de muzicieni cu care colaborezi, de gen de muzică pe care o cânți?

Evident că încă îmi caut și încerc să-mi trasez locul. Nu e foarte ușor, e adevărat! Nu este foarte ușor din mai multe puncte de vedere - și muzical, și pentru faptul că eu am venit să mă instalez într-o altă țară, am schimbat un mod de viață și un sistem întreg de mod de funcționare la o vârstă adultă, ceea ce nu e același lucru ca și cum ai veni să te instalezi cu părinții. Nu e deloc la fel. Astea sunt... nu aș spune piedici, dar să zicem că fac drumul nu foarte ușor. Asta este unu. Doi, instrumentul pe care-l reprezint sau care te reprezintă... și asta schimbă puțin datele problemei. Pentru că, uneori, atunci când cânți la un instrument solistic să zicem că te poți face mai des invitat sau poți participa în diverse formații... poți să-ți găsești un pic mai multe nișe, mai multe portițe. Ca pianist, sunt foarte, foarte mulți pianiști, în special în Paris, extraordinar de buni. Ca pianist, sigur că poți acompania, dar de cele mai multe ori ai proiectele tale, ești lider... Și, de ce să nu aducem în discuție un subiect, așa, la modă... sunt și fată. Și asta schimbă puțin datele problemei.

Este încă o lume dominată de bărbați, nu-i așa, lumea jazzului!

Categoric! De câte ori nu mi s-a întâmplat să mă regăsesc într-un club de jazz și toată lumea - cei care nu mă cunosc, evident - să creadă că dacă sunt într-un club de jazz, dacă e o fată singură care vorbește cu foarte mulți băieți muzicieni în jurul ei, să zicem că face parte din lumea muzicii, dar precis trebuie să fie cântăreață. Nimeni nu se gândește o secundă că ai fi instrumentistă. Sigur că sunt foarte puține fete în domeniul jazzului ca instrumentiste. Sunt câteva totuși; sunt câteva saxofoniste foarte bune, mai sunt contrabasiste...

De altfel, mă gândeam acum că singura în Big bandul Vederi, care e un ansamblu foarte important, există o singură femeie... sau exista atunci când știam eu. este Katerina Strasmeier, care este saxofonistă. E singura femeie de acolo între atâția bărbați și sigur că și ea a avut de suferit din diverse motive mai mult sau mai puțin subtile. Deci, ai de luptat cu foarte multe lucruri.

Ooo, da, sigur. Acum, că tot glumim, băieții, la rândul lor, spun că dimpotrivă, că tu, ca fată, ești întotdeauna favorizată, că ai alte atuuri pe care ei nu le au. Asta mi se pare o discuție, așa, puțin superficială. În realitate nu este așa. Ca dovadă, și asta chiar am discutat de curând cu un organizator de aici, argumentul meu foarte este că de foarte multe ori când vedem în festivaluri o seară... când vedem câteva fete invitate, sunt întotdeauna integrate într-o seară care se numește "seara fetelor". Chiar asta spun toți despe locul femeii ca instrumentist. Când sunt băieți, nu e nevoie să numești "seara băieților"...

E de la sine înțeles. Mai sunt multe lupte de dus pe frontul ăsta. Și încă una de care eu știu, o luptă pe care o duceți voi - mai ales voi, muzicienii de jazz - este aceea pentru aducerea împreună, realizarea unei formule stabile în care să cânți. Se ajunge în general greu la așa ceva.

Foarte greu.

Ție cât timp ți-a luat să formezi trioul Ramona Horvath? Când ați început? Cum v-ați întâlnit? În ce context și cât v-a luat să vă puneți de acord mai ales din punct de vedere al programelor, nici măcar muzical aici - nu vorbim despre partea muzială încă.

Așa e, e foarte greu. Am schimbat și eu, la rândul meu, câteva formule. Chiar și discurile pe care le-am înregistrat în ultimii 3-4 ani - .... și ...... - sunt înregistrate cu formule diferite; nu sunt aceiași muzicieni în afară de contrabasist. revin, voiam numai să spun că este foarte, foarte greu pentru că e o chestiune de a rămâne consecvent cu o idee, de a încerca să ții un drum chiar dacă e foarte greu, dar să fii, să continui să crezi și să vrei să lucrezi... Asta înseamnă ca toți cei implicați în proiect într-o măsură sau alta să-și dorească și să pună umărul la continuarea proiectului. Și asta face ca lucrurile să fie extrem de dificile. Să montezi un proiect pentru un disc este greu dar nu imposibil, asta vedem în fiecare zi, în fiecare lună. În paranteză fie spus, numărul de discuri scoase de artiștii francezi în fiecare lună este impresionant și asta spune mult și despre cât de mulți instrumentiști sunt aici și cât de mulți muzicieni de jazz care continuă să iasă pe piață... Numeric, este foarte, foarte greu; e o luptă foarte, foarte mare. Te uiți în Jazz Magazine și în fiecare lună, în fiecare număr ai cel puțin 10-15 albume cronicate și, evident, astea 10-15 nu sunt singurele care au ieșit, ci sunt doar cele cronicate. În fiecare lună... este imens... există o piață foarte mare. Ca să revin la mine, eu am lucrat, lucrez mai mult în binom cu contrabasistul, cu Nicolas..., cu el mă văd des, cântăm mult, ne-am cam coordonat muzicalmente vorbind foarte bine unul cu celălalt. Asta e foarte important pentru muzică, să te cunoști bine muzicalmente, să anticipezi un pic ideile celuilalt, să compensezi, să fii alături, să complementezi... este ideal asta. Pe primul disc însă am fost cu un baterist, ... ...; pe al doilea disc am luat pe Philippe ... pentru că am făcut un alt gen de muzică și-mi trebuia altceva. Și cum muzicienii vechi spuneau că atunci când schimbi bateristul se schimbă tot sound-ul formației, aveam nevoie de o schimbare, aveam nevoie de un alt sound. Dar e greu să menții un grup, e adevărat. Confirm.

Pentru că vorbim despre colaborările tale nu putem să nu o amintim pe cea cu Jancsy Korossy. Întâlnirea cu el tu spui că a fost momentul de cotitură înspre jazz, o decizie finală, pentru că tu ești la bază - asemenea majorității muzicienilor de jazz - formată clasic...

Așa este.

... dar cu standarde de jazz tot timpul aproape în copilărie. Când te-ai întâlnit cu Jancsy, când ați început colaborarea, ce ai învățat de la el? Pentru că, eu cred că numele, din păcate, este destul de puțin cunoscut, deși a fost unul dintre fondatorii școlii românești de jazz.

Eu l-am întâlnit pe Jancsy în 2003, în Germania. Evident că știam numele lui pentru că, așa cum bine știi, eu vin dintr-o familie în care se ascultă foarte multă muzică, toată lumea a făcut muzică. Nu era nimic străin pentru mine - Jancsy Korossy și ce a făcut el și ce a însemnat el. Însă, evident, nu-l cunoșteam personal. Așa că, urmând legenda, auzisem foarte multe anecdote despre Jancsy și-mi era cam frică să-l întâlnesc personal. Îmi era cam frică să-i devin elevă. Dar, mi-am luat inima-n dinți și până la urmă m-am dus și l-am rugat să-mi dea niște cursuri și am luat-o așa puțin pe departe, am luat-o pe ocolite, n-am luat-o direct... că aș vrea să devin o pianistă de jazz și să-mi dea cursuri în jazz... am spus că mă interesează mai mult din punct de vedere armonie, aranjament... am luat-o, așa, mai pe departe.

L-ai păcălit!

Da. Și până la urmă evident că am ajuns tot la cântatul la pian și am început să lucrăm. Pentru mine a fost, este și o să rămână pilonul, cel mai mare punct important din viața mea. Vorbesc despre el întotdeauna și mi se pare că experiența pe care am trăit-o eu alături de Jancsy - pentru că trebuie să spunem că ultimii 10 ani din viața lui și i-a petrecut alături de mine și de familie și de mama mea... Am lucrat aproape zilnic, ne-am văzut, am cântat, am înregistrat împreună un disc în România - Dor de acasă, am discutat foarte multe, am învățat enorm. Și de foarte multe din lucrurile pe care el mi le spunea și încerca să mi le bage în cap îmi dau seama acum. Cu alte cuvinte, erau că bătaie lungă. La vremea aia nu-mi dădeam eu prea bine seama de foarte multe lucruri, dar acum le trăiesc și toate cuvintele lui îmi rezonează încă în minte. Mi se pare că experiența - știu că repet, dar e foarte important și foarte adevărat - pe care eu am trăit-o cu Jancsy astăzi, în zilele noastre, nu cred că o mai poate retrăi cineva. De ce? Pentru că Jancsy reprezenta o verigă extraordinar de importantă de istorie - istoria jazzului, istoria muzicanților, istoria criticilor, istoria a tot ceea ce se întâmpla în anii '60. Or, astăzi, cine mai există, cineva care a cunoscut atât faima, atât experiențe muzicale, turnee, lucruri extraordinar de interesante și care să mai fie încă în viață și în putere să le poată transmite. Din punctul ăsta de vedere, cred că am fost extraordinar de norocoasă. A fost o experiență unică și...

Și irepetabilă, din păcate.

Clar.

Am ascultat niște interviuri cu tine și într-unul dintre ele spuneai că ești pasionată de cinema și că ai colaborat chiar cu Cinemateca română aici, la București, în anii studenției sau imediat după terminarea Conservatorului. Ce alte pasiuni în afară de cinema te inspiră și în procesul componistic?

În procesul componistic... Ca o paranteză, în ultima vreme am scris chiar foarte multe piese pentru că pregătesc alte proiecte, pregătesc noi înregistrări și chiar se potrivește asta cu procesul componistic. Dar, cinematograful într-adevăr este cea de-a doua mare pasiune a mea în afara muzicii. În rest, sigur că toate formele de artă mă interesează. Ador să vizitez muzee. Mama mea, de altfel, a fost conservator de artă la Muzeul Național de Artă al României, deci mi-am petrecut toată copilăria în muzee. Așa că, iarăși, e ceva care mă leagă și mi-a rămas în suflet și mă face să mă gândesc atât la mama, atât la România, atât la artă bineînțeles. Muzeele, în special picturile fac parte din mine și de fiecare dată când am puțin timp profit și merg să văd expoziții. Îmi place foarte mult, da.

Aș fi vrut să mai borbesc despre finanțări. Pentru că vorbim despre lucruri foarte frumoase, ușor poetice la modul de idealiste, dar când vine vorba de finanțarea unui disc, de exemplu, ce se întâmplă? Cum au apărut materialele tale de exemplu de până acum?

În materie de finanțări trebuie spus că Franța are totuși niște politici culturale destul de bune și care încurajează creația. Există fonduri de susținere, fonduri de finanțare, dar care în mare parte finanțează proiectele de compoziții, de creație contemporană să spunem așa, nu cele cu foarte multe standarde sau cu foarte multe prelucrări de teme vechi. Așa ceva nu se finanțează. Cu alte cuvinte, Uniunea Compozitorilor Francezi, Sasem sau Credidam - societățile de autori sau de interpreți de aici - au asemenea fonduri care pot fi accesibile. Eu nu am putut să acced aceste fonduri pentru că, în mare parte... pe al doilea disc, Lotus Blossom, am mai multe compoziții, dar să zicem că, una peste alta, ambele discuri au fost cumva amestecate; am avut foarte multe piese clasice americane, Duke Ellington, pe primul disc am avut mai multe compoziții Jancsy Korossy, dar n-am putut să beneficiez de finanțările lor, nu am solicitat. Astfel încât m-am adresat unor case de discuri la început, câtorva. Am plecat, cum se spune, la pescuit să vedem cine e interesat de discul meu și am găsit o casă de discuri, de altfel foarte bună - foarte bună în sensul că e o casă de discuri cu o anumită tradiție în domeniul muzicii de jazz. A fost important pentru mine să semnez cu ei un contract, mai ales pentru primul disc, pentru că eram o figură necunoscută în peisajul francez și reprezentarea mea printr-o casă de discuri cu o tradiție însemna ceva, era un punct bun. Era un punct bun atât vizavi de critica de specialitate din Franța, epntru că serviciul de presă al casei de discuri făcea și face în continuare trimiterile către jurnaliști și era altceva. erai un pic altfel reprezentat. Mai bine, cu alte cuvinte. Pe de altă parte, cam aici se oprește tot ajutorul casei de discuri, pentru că nu te plătește, din punct de vedere financiar lucrurile nu se mai întâmplă cum se întâmplau acum 20 de ani. Astăzi, majoritatea artiștilor își finanțează discurile, iar cei care semnează cu anumite case de discuri cum a fost cazul meu au o înțelegere, un contract mai suplu, care nu este foarte costisitor. Ei se ocupă în principiu de tot, tu doar le dai materialul gata finit. Te interesează cum te descurci să-l înregistrezi. Îl înregistrezi cu mijloacele tale - poți să-l înregistrezi într-un studio extraordinar de bun, poți să-l înregistrezi la tine acasă, faci cum vrei, cum poți, important este, evident, să ai un rezultat foarte bun, ca din punct de vedere tehnic să stea în picioare la standardele de astăzi - și, dacă ei sunt interesați să-ți ia materialul, ei se ocupă mai departe din punctul ăla de procesare, de editare, grafică ș.a.m.d.

Îmi pare rău că suntem într-o rubrică de radio și nu te pot vedea ascultătorii și nu pot citi optimismul și bucuria de pe chipul tău. Numai ascultându-te, te și văd, cu zâmbetul tău... Te confrunți cu foarte multe... să nu le spunem probleme, dar... ba da, chiar probleme. Sunt diferențe de mentalitate și, mă rog, mai e și lupta asta feministă care trebuie continuată, iată, și pe scena de jazz. Dar, dacă ar fi să-ți imaginezi viitorul tău ideal, cum arăta el? Pe termen mediu, pe termen lung.

Viitorul ideal... În orice caz, ce mi-ar plăcea foarte tare e să progresez cât mai mult, să cânt cât mai bine, să am posibilitatea de a înregistra cât mai mult, de a face cât mai multe concerte și de a cunoaște foarte mulți sau cât mai mulți muzicieni importanți, valoroși din punct de vedere muzical. Asta m-a face fericită. Asta m-ar mulțumi entru că ar face parte din dezvoltarea mea ca om. Eu cred că atunci când avansăm ca și muzicieni, când ne dăm seama că avem încă foarte multe de învățat și foarte multe aspecte de ameliorat și de acumulat în noi, în bagajul nostru, ne schimbă puțin ca și om, ca și caracter, ca și fire. Așa cred eu. Pe mine eu cred că m-au schimbat un pic lucrurile astea. Sper, îmi doresc să fi fost în bine, schimbări benefice, dar cred că există o legătură între dezvoltarea ta ca și instrumentist și dezvoltarea ta ca și om.

E firesc, până la urmă, să meargă împreună.

E important. Și e important să cântăm. Eu cred că pentru orice muzician - așa cred eu - asta cred că ne-ar face pe toți cei mai fericiți, să avem posibilitatea de a cânta cât mai mult, de a înregistra, de a fi în actualitate, de a trăi. Pentru că noi prin asta trăim, prin asta existăm. E puțin clișeu, dar... Când suntem în fața publicului, atunci existăm.

Atunci, asta-ți doresc și eu! Cât mai multe cântări nemaipomenite, cât mai multe întâlniri cu muzicieni valoroși - indiferent dacă sunt celebri sau nu; valoarea nu ține neapărat de faimă și invers - și mă bucur foarte tare că ne-am auzit, Ramona!