Totul se datorează mamei

Cătălin, ai muzicieni în familie sau ce anume te-a atras înspre muzică și înspre pian, în mod special?

Din familie aș putea spune că am moștenit-o pe mama. Ea este profesoară de pian și predă la Liceul Dinu Lipatti din Pitești și, evident, ca orice părinte... bănuiesc că asta mi-era soarta, să urmez și eu lecții de pian. Nu credeam că o să ajung să mă dezvolt până la momentul de față cu cariera asta și să continuu pe linia muzicală, dar așa a fost să fie și mă bucur. Totul se datorează mamei.

Dar de ce pari așa, ușor resemnat, când zici că asta ţi-a fost soarta? Nu era ceva ce-ți doreai și tu?

Ba da, dar atunci când te gândești la destin de obicei ai un moment în viață în care te gândești dacă vrei să urmezi calea asta sau nu. Când ești copil nu ai maturitatea de a alege. Dacă mă gândesc în timp, când eram în clasa a VIII-a și era momentul acela cu Capacitatea, în care trebuia să alegem un liceu de muzică sau unul general, în care să te specializezi în alte domenii, atunci a trebuit să fac eu această alegere. Și oscilam între informatică - trendul din vremea respectivă - și muzică. Și m-am gândit într-o seară "dom'le, aș putea trăi vreodată fără muzică?" și răspunsul a venit imediat pentru că eu scriam o temă la matematică pe vremea aia și ascultam Radio România Muzical exact cu înregistrări de pian și am zis "gata, ăsta este semnul". Și de asta am spus că e destin. La un moment dat gândești și simți şi mergi către ce te atrage inima mai mult. Așa, pe scurt...

În 2012 am plecat la New York să studiez pentru că mi s-a părut o oportunitate unică

Ai lucrat cu mama ta la început?

Da. Am început cu mama, până în clasa a IX-a, când m-am înscris la liceu și atunci am lucrat cu doamna profesoară Gabriela Enășescu, care preda la Liceul "George Enescu" din București. Am lucrat patru ani cu dânsa după care am intrat la facultate în București și acolo am avut șansa să intru în studioul doamnei profesoare Dana Borșan pentru șase ani, pentru că am făcut și masterul acolo. Și ca să ajung în momentul de față, am început doctoratul în România, dar a fost un moment în care a trebuit să aleg dacă vreau să-l termin sau să urmez niște cursuri de master pentru care primisem o bursă la New York, și atunci am optat pentru varianta aceasta din urmă. În 2012 am plecat la New York să studiez masterul pentru că mi s-a părut o oportunitate unică. Până în 2014 am făcut masterul, după care am urmat - pentru că întotdeauna aveam această idee de doctorat în minte - doctoratul în Virginia, unde ar trebui să am susținerea în mai puțin de o lună. Facultatea se numește Shenandoah University. Aici studiez cu un profesor renumit din Irlanda - John O'Conor. Și ca să fiu corect, ar trebui să o menționez și pe profesoara pe care am avut-o în New York, căreia îi datorez o grămadă de sfaturi și lucruri excepționale - Irina Morozova. Cam ăsta îmi este traseul, așa, pe scurt, deși sunt foarte multe amintiri care mi se rotesc acum în minte, dar trebuie să le organizez mai bine.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o păstrezi din perioada de la Mannes School of Music?

Acolo au fost doi ani de vis. Când am ajuns în New York eram un pic bulversat de diferențele de cultură, de civilizație, de cât de divers era orașul, dar am avut norocul să stau într-o clădire de apartamente pentru studenți aflaţi la nivel de master sau doctorat. Este o fundație care se numește International House și ei au în principiu vreo 700 de rezidenți, dar - aici este cheia - sunt de pe tot globul. În fiecare an sunt selectați studenţii. Și în această clădire sunt foarte multe evenimente organizate cu scopul de a integra toate culturile și toți studenții din mai multe puncte de vedere. Au creat aceste evenimente, printre care este unul de muzică, în care eu am avut norocul să fiu selectat și să am șansa să organizez concerte în care să și cânt și să și prezint, concerte muzicale care au loc în fiecare lună. Și asta mi s-a părut fascinant, pentru că era un fel de concert intim, în jurul orei 8 seara, în genul schubertiadelor, în care noi la început nu ne cunoșteam, dar în scurt timp am devenit prieteni, ne știam cu toții și voiam să cântăm unii pentru ceilalți. Încercam să recrutăm cât mai mulți studenți sau oameni să vină să ne asculte. La un moment dat a trebuit să cântăm pentru o mulţime de personalități importante, sponsori ai acestei fundații... totul era magic. S-a întâmplat într-un fel în care într-un an nu am știut când a trecut timpul, dar mi s-a părut senzațional că aveam toate oportunitățile le dispoziție - să și cânți, să și organizezi concerte și să-ți și faci prieteni... era excepțional! Plus că, așa cum am spus, majoritatea venea din țări diferite și pentru mine asta a fost cel mai memorabil an din viață, momentan.

În SUA studenţii îşi aleg cursurile. O responsabilitate pe care românii nu o au

 

Revenind strict la sistemul de învățământ, pentru că ai atât experiența românească a sistemului de învățământ universitar, cât și pe cea americană, care ar fi principalele diferențe pe care le-ai sesizat? Îmi imaginez că sunt foarte multe și în structură, și în modul de predare, dar așa, în mare, ce ne poți spune?

Cel mai determinant factor în sistemul american este faptul că sunt organizați și organizează în principiu toate cursurile, toate clasele, la nivel de detaliu. De exemplu, în SUA când am venit, primul șoc pe care l-am avut a fost la un curs de Istoria muzicii. Era un profesor care ne tot vorbea de blackboard. Și eu știam din engleză că blackboard înseamnă tablă... și tot spunea "să vă uitați pe tablă" și întotdeauna mă gândeam de ce nu e nimic scris pe tablă; după aceea am realizat că acest blackboard este de fapt o platformă on-line pe care studenții intrau în fiecare zi să verifice dacă au teme, dacă au articole pe care trebuie să le citească și o grămadă de informații. Ăsta era, cred, primul șoc, pentru că venind din România nu eram obișnuit să folosesc internetul zi de zi, mai ales în școală. O altă chestie care mi-a plăcut și cu care mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc: fiecare curs este organizat (depinde cât ține un semestru, să zic 15 săptămâni). În fiecare săptămână există această descriere pe care fiecare profesor o face, în care specifică ce concepte vor fi predate, ce materiale vor fi folosite, din care poți să înveți și o grămadă de exemple, astfel îţi poţi face o idee în fiecare săptămână cum va fi cursul pe care vrei să-l adaugi în curiculumul tău. Aici intervine partea a treia: aici educația e cumva selectată de către student. Aici e, iarăși, o responsabilitate pe care românii nu o au. Ca adolescent e foarte greu să ajungi în punctul ăsta dar aici, în fiecare an îți alegi ce cursuri vrei să studiezi, cursuri care la momentul în care termini și absolvi îți formează un degree, o diplomă, în care tu te specializezi. Chestiile astea mi-au luat ceva timp să le înțeleg complet. Asta ar fi diferența ca structură genetică a învățământului în SUA. Aș putea să mai adaug ceva care nu ține de structură, ci de diversitatea studenților în clase; într-adevăr, este o mulțime de culturi într-o clasă și aici este iarăși o diferență mare pentru că fiecare vine dintr-o altă țară, dintr-un alt sistem.

Teza de doctorat a lui Cătălin explorează simbolurile prezente în partiturile lui Ravel

Ai amintit doctoratul pe care trebuie să-l susții foarte curând - ce temă de cercetare ți-ai ales?

Tema pe care mi-am ales-o se numește "Elemente simbolice în Gaspard de la nuit de Maurice Ravel". Sunt niște idei care mi-ai venit de când studiam la New York. Studiam cu profesoara rusoaică Irina Morozova o piesă de Skriabin și pentru că ea este rusoaică a menționat la un moment dat aceste simboluri care apar peste tot prin muzica lui Skriabin. Și mai târziu, peste trei ani, am descoperit că aceste simboluri pot fi transferate și în alte lucrări, ale altor compozitori. Nu se aplică pe toți compozitorii, mai mult pe cei care sunt la începutul secolului XX, care aparțin acestui curent, Simbolism. Într-o seară mi-a venit ideea - Ravel, Gaspard de la Nuit - am băgat de seamă că există o relație și, cumva, am început să fac cercetarea asta de unul singur, pentru că am mai cântat piesele înainte, am studiat cu Dana Borșan în facultate și mi-au plăcut enorm. Și acum am înțeles - știi cum spune lumea, după ce termini o piesă și o reiei începi s-o vezi la alt nivel, cu alți ochi, și așa mi s-a întâmplat. Am zis să descopăr aceste simboluri și am făcut o grilă prin care am luat toate lucrările de Ravel scrise pentru instrumente cu pian sau voce cu pian sau piese de orchestră și am căutat să văd dacă există aceste simboluri şi în alte lucrări tot de Ravel. În principiu am găsit cinci. E o idee care se poate aplica pe mai multe lucrări și, pe scurt, cam asta ar fi.

Predatul pianului e o pasiune veche, pe care Cătălin Dima o continuă în SUA

Vorbeai de privitul dintr-o perspectivă nouă și asta se întâmplă şi în momentul în care începi să predai altora ceea ce tu deja ai făcut. Tu predai, Cătălin?

Da, predau. De mulți ani am cochetat cu predatul, de când eram în România. Atunci am început să predau, încă din perioada în care făceam masterul și am predat la Liceul "Dinu Lipatti" din Pitești; după care am predat în facultate la clasa de acompaniament. Am predat în SUA, când am venit; prima școală la care am început să predau se numește Sterling Conservatory şi se află în apropierea Washingtonului. După care am avut un assistentship la doctorat, care include şi predat și atunci a trebuit să predau Class piano - lecții de pian date unui grup de studenți. Aici e iarăși o diferență față de sistemul românesc. Și, ca ultimă experienţă, din anul 2017 am început să predau, pentru că m-am mutat aici, în Washington DC, la Washington Conservatory. Cam asta ar fi, pe scurt, traiectoria predatului și nu cred că o să se oprească aici, o să continue.

Îți place, deci?

Evident. E foarte util nu numai ca venit financiar; în momentul în care vorbim de perspectiva interpretării unei piese pe care o reiau... când studiez o piesă - și nu sunt singurul probabil care consideră așa - , în momentul în care o studiez din punctul de vedere al unui interpret e un pic diferit față de modul în care o studiezi privind ca și profesor. Pentru că, una, ca interpret, ai mai multe țeluri sau puncte pe care te bazezi și pe care vrei să le dezvolți - ori tehnice, ori interpretative - dar când ești profesor începi să gândești ca punct neutru. Și am avut momente în care am zis să mă înregistrez de unul singur și să mă ascult cu niște urechi de profesor, din afară, și am avut surpriza să constat că multe chestii pe care știam că vreau să le fac nu erau acolo și a trebuit să mă întorc și să le modific sau să exagerez anumite intenții... asta mi s-a părut o revelație. Întotdeauna trăiești iluzia că faci toate chestiile pe care le vrei, dar după ce te asculți din afară realizezi că sună un pic diferit.

Și pentru tine, Cătălin Dima interpretul, cum arată anul 2018?

Momentan arată foarte bine pentru că sunt aproape gata și cu teza. Am avut mai mult timp să mă dedic studiatului și cântatului în general la pian și am început foarte în forță. Sper să continui și restul anului la fel. Am avut un concert cu orchestra la Shenandoah, pentru că acolo în fiecare an există un concurs de concerte, și anul ăsta eu am fost cel care a câștigat.

Felicitări!

Mulțumesc. Am cântat în ianuarie Concertul de Ceaikovski cu Orchestra Simfonică din Shenandoah. După care am avut o altă oportunitate de a cânta cu o orchestră din Washington; am cântat Beethoven - Concertul nr.1 cu Orchestra Washington Sinfonietta - niște oameni excepționali. Am o relație foarte apropiată cu un prieten foarte bun care e tot român și stabilit aici cam de același timp, Alexandru Mălaimare, și cântăm foarte mult împreună când avem ocazia să ne întâlnim. Am cântat cu el la invitația Ambasadei române din Washington în februarie, un concert pentru a marca Unirea Principatelor Române. De curând am fost la Carnegie Hall; am avut un concert și acolo în urma unui alt concurs, Golden Classical Awards. Și acum urmează, după susținerea tezei, să cânt din nou împreună cu Alexandru - avem vreo

şapte concerte în Illinois și Indiana. Momentan cam asta e, pe scurt, stagiunea primei jumătăți a anului 2018. O să continuu la fel, dacă nu și mai intens. Asta este întotdeauna problema muzicienilor: când ai nevoie să te împarți între a fi "scriitor" și interpret intervin problemele și mai mari pentru că nu ai suficient timp să le faci pe toate.

Ei, tu ai reușit totuși. Mult succes în continuare!

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian