Ileana, eu te ştiu din facultate, dar nu ştiu ce ai făcut înainte de Conservator. Cum ai ajuns să faci muzică?

Asta este o poveste pe care o spun destul de des şi cu plăcere. Eu am făcut opt ani de vioară la Şcoala de muzică nr.2 după care, după Capacitate, s-a pus problema de a merge în continuare cu muzica, la liceu de muzică, pe traseul tradiţional; sau aveam posibilitatea de a da la orice liceu teoretic din Bucureşti - aveam o medie destul de mare la Capacitate. Şi, la momentul acela, nefiind extraordinar de încântată de vioară (mi-a plăcut, dar nu simţeam că este într-adevăr chemarea) am ales să dau la un liceu teoretic - la "Mihai Viteazul" am făcut liceul - profil mate-info şi cred că la momentul în care am început liceul încheiasem puţin cu muzica. Chiar eram puţin supărată pe părinţi că mi-au stricat copilăria.

Tipic.

Tipic… şi voiam să fac orice altceva, numai de muzică să nu mai aud. Am încercat vreo două luni la volei, vreo trei şedinţe de jiu jitsu şi, ulterior, am ajuns să mă înscriu în Corul Symbol şi, bineînţeles, în corul liceului.

Deci ceva te trăgea, totuşi, înapoi înspre muzică, dar puţin spre altă cale.

Tocmai. Şi ceea ce a fost interesant a fost că în toţi cei opt ani de vioară nu am cântat niciodată mai mult decât la lecţiile de solfegiu şi, pur şi simplu, nu ştiam că pot cânta; nu ştiam că am sau pot avea o voce care să fie lucrată profesionist.

Când ai început s-o lucrezi, să faci ore de canto, practic?

După trei ani de cor, am consultat un profesor de canto de la un liceu de muzică şi mi-a recomandat să aştept până la 18 ani, până se formează vocea, pentru a nu fi în pericol de a dăuna vocii. Ceea ce am făcut şi, când am împlinit 18 ani, nici nu mai ştiu cum am ajuns la Alexandru Petrovici. Ştiam că la momentul acela era pianist la clasa doamnei Slătinaru şi am vrut doar să ştiu dacă într-adevăr am vreo şansă. Oricum, mă hotărâsem să dau la Conservator şi mă pregăteam pentru Muzicologie. Colega mea de bancă din liceu cred că încă-şi mai aduce aminte de caietele mele de armonie din clasa a XII-a. Nu mă mai interesau decât materiile de Bac şi în rest tot ce aveam de pregătit pentru admiterea la Conservator.

Dar când s-a întâmplat schimbarea asta interioară? Totuşi, e o distanţă foarte lungă pe care ai parcurs-o din momentul în care ai terminat cei opt ani de vioară şi ai zis "Doamne, mi-aţi mâncat copilăria!, până în momentul în care te-ai concentrat exclusiv pe materiile de Bac şi te-ai hotărât să dai la muzicologie.

Da. Acum, sinceră să fiu, nu-mi mai aduc aminte chiar exact, dar acum că m-ai întrebat… Într-adevăr, eu am condus corul liceului din clasa a IX-a până într-a XI-a pentru că, chiar în clasa a IX-a când am intrat eu în corul liceului, dirijoarea a plecat şi n-au putut găsi pe cineva într-un timp scurt. Fosta dirijoare nu se mai putea întoarce şi nu mai ştiu exact cum, dar am preluat eu, având acest background cu vioara şi cu anii de muzică într-un liceu teoretic în care oricum asta era ceva mai special. Cred că la început a fost cu titlu de provizorat, dar cumva ne-am înţeles aşa bine şi era aşa un proiect între noi, tinerii, probabil a plăcut şi directorului şi a rămas aşa. Şi, într-adevăr, ţin minte că un gând iniţial - mi-a plăcut foarte mult - a fost să dau la dirijat de cor, bineînţeles. Am zis că asta mi-ar plăcea să fac, după care ştiu că am avut un moment în care am compus vreo două piese pentru cor - una din ele a fost cântată şi de Corul Symbol într-unul din concerte - după care dirijorul, domnul Jean Lupu, a început să mă încurajeze să urmez drumul acesta. Şi am trecut de la dirijat de cor la compoziţie… compoziţia mi s-a părut totuşi puţin prea mult, de-acolo la muzicologie… şi tot aşa…

...sinuos, până ai ajuns la canto. Şi primul profesor de canto a fost chiar domnul Petrovici?

Da, în sensul că mi-a spus din start că trebuie să mă pregătesc puţin înainte de a mă prezenta doamnei Slătinaru. Şi, într-adevăr, am luat câteva lecţii cu el până a considerat că sunt într-un stadiu prezentabil şi, ţin minte, după aceea am fost la doamna Slătinaru, m-a ascultat. Cred că eram în vacanţa dinaintea clasei a XII-a şi voiam să ştiu dacă am şanse, dacă ar trebui să mai aştept încă un an. Şi doamna Slătinaru m-a încurajat să mă pregătesc. Ceea ce am făcut şi am încercat la Conservator chiar în primul an şi cred că am intrat a treia, nu mai ţin minte. Dar, în orice caz, un rezultat - penru tot drumul acesta pe care l-am avut - surprinzător.

Surprinzător de plăcut!

Surprinzător de plăcut.

Toată cariera este bine să ai un mentor, un profesor de canto, un coach, o ureche externă

A ştiut doamna Slătinaru de la început ce tip de voce ai, că eşti mezzo-altistă, sau aţi avut de căutat o vreme?

Nu. Cred că de la bun început a fost clar că nu sunt nici o soprană înaltă. În timpul facultăţii ştiu că au fost voci care s-au întrebat, dar din punctul de vedere al repertoriului pe care l-am abordat a fost de la început de mezzosoprană şi a rămas până în ziua de azi. Acolo nu am încercat şi alte fach-uri. Însă, într-adevăr, am oscilat puţin de la mezzosoprană de coloratură la mezzosoprană, să zic aşa, normală. Acum, de vreun an, studiez cu cineva în Germania şi îmi place că dezvoltăm foarte mult gravul, ceea ce simt că îmi face bine.

Asta era o altă întrebare: mai lucrezi cu cineva?

Asta este cunoscut: toată cariera este bine să ai un mentor măcar, un profesor de canto, un coach, o ureche externă. Şi am continuat să lucrez cu diverşi profesori. A fost profesoara din Germania la care am făcut masterul şi care m-a acompaniat o perioadă de timp. După ce am intrat în ansamblu, într-adevăr a fost o perioadă în care n-am avut timp să merg la lecţii, iar acum, de vreun an şi-un pic, am început să lucrez.

Eşti angajată la Opera din Dortmund de ceva vreme. Există acolo un coach (pentru că acesta e termenul care se foloseşte, deoarece înglobează mai multe lucruri, nu sunt numai acompaniatori, ştiu foarte multe despre tehnica vocală, repertoriu, ce se cere la scenă ş.a.m.d.)?

Noi la operă avem nişte pianişti acompaniatori. Sinceră să fiu nu le-aş spune coach, dar am observat că nu prea spun sau se feresc să intre în tehnică vocală. Din punctul meu de vedere cred că este bine aşa, pentru că oricum, chiar şi la nivel muzical, dacă mergi la toţi cei patru vei afla patru păreri diferite sau interpretări diferite…

Cumva, e firesc să fie aşa.

Tocmai. Deci nu. Pe tehnică vocală nu am pe nimeni la teatru care să se ocupe de asta. De aceea, ce fac acum este în particular, pe costuri proprii.

Eşti în spaţiul german de mulţi ani. Înainte de Dortmund ai fost cu o bursă Erasmus la Salzburg şi apoi ai făcut un masterat la Mainz. Cunoşteai deja limba?

Da, în anul III am fost în Salzburg. Acolo am început să învăţ şi germana. Am multe anecdote legate de învăţarea limbii germane într-o ţară în care, mă rog, nemţii ar spune că nu se vorbeşte chiar germana… Anul de Erasmus a fost primul contact cu exteriorul, cu felul în care se studiază, cu cerinţele şi cu marea concurenţă care există şi pe care, cel puţin în primii doi ani pe care i-am făcut la Bucureşti, nu am perceput-o mai deloc. Poate şi din mentalitatea care ni se insufla sau se încerca să ni se insufle - ni se spunea că noi avem voci valoroase, noi, adică tot spaţiul acesta estic, că nu există mezzosoprane adevărate în altă parte şi nu avem decât să mergem în Vest şi am cucerit pe toată lumea.

Şi ai avut un moment de şoc când ai ajuns la Salzburg?

Da, a fost un moment revelator. Există foarte multe mezzosoprane, există şi foarte multe voci bune. Într-adevăr, materialul vocal al cântăreţilor din Est este de foarte mare calitate şi frumuseţe, întotdeauna au culori aparte…

Da,e o bogăţie în armonice, aş zice, aici, în Est, vocile sunt mai pline, mai bogate.

Exact. Asta am observat şi acum, în toţi anii ăştia. Tot ce vine din Rusia, Bulgaria, România, Ucraina, are o culoare foarte frumoasă. Însă asta nu e totul. Sunt o grămadă de voci care vin şi din partea cealaltă, din America, nu vorbim de asiatici…

De ce să nu vorbim?

Pentru că sunt foarte mulţi.

Putem generaliza într-un anume sens, al culorii timbrale, şi atunci când vorbim despre vocile asiatice?

Cred că primul cuvânt care-mi vine-n minte este o putere foarte mare…

Care penetrează?

Da. Cel puţin la bărbaţi, ei cântă tare, sunt puternici.

Nu m-aş fi aşteptat la răspunsul acesta, ca să fiu sinceră.

Cel puţin cei pe care i-am auzit.

Munca noastră constă în pregătirea instrumentului. Când toate componentele sunt puse în poziţia corectă el funcţionează de la sine

Se vorbeşte de multe ori despre şcoala italiană de cânt, şcoala germană de cânt, şcoala franceză, putem vorbi într-un anumit context şi despre şcoala românească. S-au schimbat multe lucruri în felul în care ai abordat partiturile după perioada Salzburg?

Din punct de vedere tehnic?

Da.

Nu. Nu cred. Cum spuneam, anul din Salzburg a fost doar începutul şi parcă nu m-am dezmeticit eu aşa, foarte bine. Am continuat să caut şi cred că de-abia când am ajuns în Germania la master, doi ani mai târziu, am avut o muncă mult mai sistematizată cu profesoara, ceea ce m-a pus şi pe mine să mă confrunt ceva mai conştient cu anumite probleme. Există diferenţe, dar pentru mine nu au constituit aşa o mare importanţă.

Sigur, depinde şi de şcoala pe care a făcut-o profesorul însuşi înainte, dacă a studiat în Italia, Franţa, Germania sau cine ştie unde altundeva. Sau e ceva demodat şi nu se mai pune problema de aşa ceva?

Cred că există. Pe de altă parte, la foarte mulţi se şi combină cumva, însă eu sunt de părere că există de fapt o tehnică vocală şi orice profesor de canto poate exprimă altfel, dar la final toţi doresc acelaşi rezultat. Şi-atunci, felul în care ajungi la acel rezultat… poate asta diferă.

Care sunt câteva dintre cele mai importante lucruri pe care le urmăriţi (şi nu o să separ tehnica de expresivitate pentru că nu cred că are sens)? Egalitate între registre, de exemplu?

Asta oricum.

Ce altceva?

Bineînţeles, marea problemă a rezolvării pasajelor.

Pentru cei care nu ştiu, ce înseamnă pasaje?

Pasajul este zona în care din punct de vedere anatomic s-ar produce o schimbare care în cântul clasic n-ar trebui să se producă.

E ca şi cum ai schimba poziţiile la vioară, nu? Şi nu ar trebui să se simtă trecerea de la o poziţie la alta.

Da. Aşa e. Nu m-am gândit niciodată, da. Apoi ar mai fi menţinerea aceleiaşi culori de voce pe toate registrele. De cele mai mule ori, când toate componentele sunt puse în poziţia corectă instrumentul funcţionează de la sine. Practic, munca noastră constă în pregătirea instrumentului.

Deja am o imagine a unei maşinării, a corpului uman în care toate se aşază aşa cum trebuie şi atunci rezonează foarte frumos în momentul în care emiţi un sunet.

Şi dacă lucrezi numai la o anumită rotiţă, poţi să o faci până intră în reflex şi ştii că au rezolvat, rotiţa aia funcţionează, însă dacă te concentrezi numai pe o anumită rotiţă, la un moment dat n-o să meargă tot instrumentul…

Vocalizele sunt obligatorii?

Daaa, asta este o parte importantă din lecţia de canto. Profesorul cu care lucrez are şi câteva exerciţii, aşa-numita tehnică funcţională.

Unde ai făcut masteratul, la ce universitate germană?

Masterul l-am făcut la Mainz. Acolo am plecat tot aşa, cu o bursă dată de statul german. Acolo am făcut masterul şi încă un studiu ulterior, Konzertexam, încă o specializare din punctul lor de vedere.

Doi ani am fost singura mezzo-soprană din ansamblul Operei din Dortmund

Şi cum ai ajuns angajată la Opera din Dortmund? Ai participat la o audiţie?

Da. Am aflat de audiţia asta în 2010, în decembrie. Am aflat că în Opera din Dortmund se schimbă conducerea. Este ceva destul de uzual ca atunci când se schimbă conducerea să se schimbe şi ansamblul sau cel puţin o parte din ansamblu, pentru că fiecare director vrea să-şi aducă colaboratorii şi cântăreţii lui. Şi ştiu că am aflat că încă se căuta o mezzosoprană lirică şi am aplicat, am fost la audiţie. Asta a fost undeva la mijloc de decembrie, după care au urmat sărbătorile de iarnă, vacanţa…Am avut de aşteptat şi, sinceră să fiu, îmi cam luasem gândul. Şi de-abia în ianuarie am primit telefonul în care mi se oferea un contract. Mi se pare că primul contract a fost pe trei ani, care a fost ulterior prelungit de două ori. Aşa am început din toamna lui 2011. La început pe post de începător, în primii doi ani. Şi au fost vreo doi ani în care am fost singură, singura mezzosoprană în ansamblu.

În primii doi ani ai făcut roluri mai mici?

Nu chiar. Primul rol a fost într-o operă barocă, dar al doilea a fost deja Dorabella. Şi-n a doua stagiune… Cherubino, Fiodor. Iar în a treia stagiune, deja cu Cenerentola şi Carmen…

Au fost ambele în aceeaşi stagiune?

Da. Şi spectacolele s-au desfăşurat aproape în paralel.

În afară de examenul de aici, de la facultate, care ştiu că presupune un spectacol, mai aveai experienţă de scenă de operă?

Mai fusesem în ansamblul de tineret în Mainz, în timpul studiului. Facultatea de acolo avea o colaborare foarte bună cu Teatrul din Mainz şi acest ansamblu de tineret era alcătuit din studenţii de la canto din facultate şi avea posibilitatea o dată pe an să aibă propria producţie pe scena mică a teatrului, dar în condiţii absolut profesioniste - cu orchestra din teatru, cu tot staff-ul din teatru, cu un regizor şi dirijor…

Ca şi cum ar fi fost în stagiune.

Era în stagiune. Făceau nişte vânzări destul de bune pentru teatru, numai că era sala mică, de 200-300 de persoane. Şi acolo am făcut trei producţii, iar ultima a fost Amadigi de Haendel, în care am avut rolul principal. Acela a fost primul rol principal din carieră.

Deci aveai totuşi ceva experienţă de scenă când ai ajuns la Dortmund. Când ai făcut Cenuşăreasa lucrai cu cineva? Te întreb pentru că rolul e foarte solicitant (mă gândesc numai la aria din final).

Trebuie să spun despre aria din final că întotdeauna mi s-a părut mult mai simplu de cântat în spectacol, chiar dacă vine la final, după toată povestea, decât în concert, sau în concurs, sau la audiţie.

E o energie specială atunci când eşti pe scenă într-un spectacol?

Da şi cred că uiţi pur şi simplu de greutatea ariei. Pur şi simplu o cânţi, cum ai cântat tot rolul până în momentul respectiv. Mi s-a părut foarte interesant şi pentru mine fenomenul acesta.

Înainte de Cenerentola a fost premiera de Carmen. Iarăşi o poveste interesantă: eu eram distribuită pentru Mercedes ca distribuţia I, de premieră, şi Carmen în distribuţia a II-a. Numai că în timpul repetiţiilor colega a fost şi bolnavă şi, în plus, repetiţiile de final nu erau ce trebuie. Eu am repetat tot timpul ambele roluri şi aveam dreptul ca distribuţie a II-a la două repetiţii cu orchestra şi o repetiţie generală, în costum. Şi ţin minte că după prima repetiţie de orchestră - asta însemnând ultima săptămână - a venit intendantul la mine şi m-a întrebat dacă m-aş simţi în stare să cânt premiera. Oricum ar fi trebuit să cânt premiera ca Mercedes, dar acum se punea problema de premiera în Carmen. Şi am acceptat.

Ce curaj!

Da. Şi aşa am ajuns să cânt premiera şi toate spectacolele care au urmat, plus reluarea spectacolului în stagiunea următoare. Pentru Carmen am lucrat, într-adevăr, cu doamna Sylvia Greenberg la Viena; am zburat de vreo două ori. Au fost doar câteva lecţii. Numai că pentru Cenuşăreasa nu am mai avut timp, pentru că repetiţiile au început la o zi după premiera de Carmen. Bineînţeles că mă uitasem pe rol înainte, dar nu intensiv.

Întotdeauna mă bucur când am de dansat în vreo producţie şi chiar am luat câteva lecţii de flamenco pentru Carmen

Se preferă la Dortmund montări aşa-zis moderne sau se merge mai mult pe tradiţional? În orice caz, nu sunt montări clasice. Asta cred că nu am avut în toţi anii ăştia. Se merge pe modern. Cel puţin producţiile în care am fost eu nu au fost la modul acela de şocant în care mai aud, să iasă publicul din sală… Dar, într-adevăr, se merge pe o variantă modernă. Se încearcă în anumite cazuri şi o răsturnare de concept sau o răsturnare de situaţie altfel decât este scris în libret.

Hai să luăm nişte exemple concrete. Uite, Carmen şi Cenerentola! Cum a arătat Carmen la Dortmund?

Astea nu-s nişte exemple bune pentru că, într-adevăr, au fost nişte producţii cuminţi. Modernitate la Carmen a venit mai mult din costume.

Erau din epoca noastră, din secolul XXI?

Exact. În actul III, cu traficanţii, eram în blugi, de exemplu. Din păcate nu s-a dansat. Întotdeauna mă bucur când am de dansat în vreo producţie şi chiar luasem câteva lecţii de flamenco.

Cui i-a aparţinut regia? A fost un regizor german?

Da. Katharina Thoma. Ea a fost câţiva ani regizorul casei şi avea în fiecare an vreo două-trei producţii pe care le făcea în Dortmund şi asta a fost una din ele. Iar Cenerentola a fost o producţie foarte frumoasă. A fost prima producţie a unui regizor tânăr - Erik Petersen, cu care mă bucur de fiecare dată când lucrez. El a făcut şi Hänsel şi Gretel, două stagiuni mai târziu. A fost într-o manieră frumoasă, de poveste; nu neapărat pentru copii, ci pur şi simplu frumos, cu decoruri frumoase, cu costume simpatice mai ales pentru rolurile buffe.

La ce roluri visezi? Dintre cele pe care n-ai avut ocazia să le faci până acum.

Nicklausse este pe listă, din Povestirile lui Hoffmann. Sextus din Clemenţa lui Titus şi multe roluri din Haendel rămase încă neexplorate. Însă apropo de acest curent, de a găsi şi de a reda repertoriul baroc aşa cum se presupune că a fost el cântat la momentul respectiv - cu asta vine, din păcate pentru mine, şi preferinţa pentru contratenori şi atunci şansele sunt puţin mai reduse de a cânta.

Eu văd în profesorat o responsabilitate enormă, pe care nu mă simt încă pregătită să mi-o asum, mai bine o mai las.

Îţi imaginezi că la un moment dat canto vei şi preda canto?

Nu ştiu. Trebuie să spun că nu am avut până acum ocazia să încerc.

Probabil că nici programul nu-ţi permite acum

Da. Iar eu văd în profesorat şi o responsabilitate enormă pe care nu mă simt pregătită încă să mi-o asum. Şi de aceea mai bine o mai las. Nu ştiu dacă va veni vreodată momentul, ce va aduce viitorul, dar în momentul acesta nu prea mă văd în postura asta. Încă mai învăţ pentru mine. Pentru mine, ca să pot să profesez, să fiu profesor, trebuie să ştiu absolut tot şi să pot absolut tot. Probabil nu voi deveni niciodată profesor în condiţiile astea.

Pentru că eşti mult prea exigentă cu tine însăţi, văd.

Da. Şi gândesc prea mult, în general.

Tehnica este numai mijlocul prin care trebuie să transmiţi sau să interpretezi ceva

Dintre numeroasele masterclass-uri la care ai fost - e unul anume care te-a marcat?

De cele mai multe ori timpul este foarte redus şi nu ajungi să lucrezi în adevăratul sens al cuvântului cu cineva. Am observat că stilul de lucru diferă totuşi şi pentru profesor de la un masterclass la altul. Într-adevăr, dacă eşti în clasa profesorului respectiv - asta am văzut la profesoara mea cu care am făcut masterul, pe care am cunoscut-o tot la un masterclass. La masterclass-uri se merge mai mult pe soluţiile cu efect imediat, care să schimbe ceva, chiar dacă minor, sau să trateze efectul, dar nu cauza. Din cauza asta nu m-am lăsat neapărat impresionată de anumite artificii pe care le-am învăţat, dar care ştiu că pe durată lungă n-ar fi soluţia problemelor mele. Însă ţin minte că am avut nişte masterclass-uri, tot la facultatea din Mainz, cu Andreas Scholl şi, într-adevăr, nu neapărat din punct de vedere vocal, dar ca expresie mi-a plăcut la momentul respectiv ce spunea. Ţin minte că el amintea bucuria de a cânta sau o anumită bucurie pe care ar trebui s-o avem pe scenă şi pe care de multe ori, cu atât mai mult ca student, când te concentrezi oricum foarte mult pe tehnică şi mergi la ore de canto şi nu scoţi două sunete că te opreşte, că nu e bine… există, într-adevăr, riscul de a pierde acea bucurie şi de a uita de ce eşti pe scenă sau ce contează de fapt. Pentru că tehnica este, până la urmă, numai mijlocul prin care trebuie să transmiţi ceva sau să interpretezi ceva. Probabil la momentul respectiv, în faza în care mă aflam, mi-a făcut foarte bine ce mi s-a spus şi de aceea poate mi-a şi rămas în amintire.

Ce înseamnă stagiunea curentă, 2017-2018, pentru tine la Opera din Dortmund? Aduce roluri noi sau doar roluri pe care le reiei?

Sunt din amândouă. Tocmai am cântat ultimul spectacol de Oneghin în care am făcut rolul Olgăi. A fost a treia oară când am făcut opera şi pot să spun că am bifat toate rolurile de mezzosoprană din această creaţie.

Presupun că ai senzaţia că pătrunzi mai bine în operă când ai cel puţin două perspective diferite.

Da. Şi îmi place oricum că pur şi simplu şi din punct de vedere al mişcării scenice este atât de diferit. Te gândeşti, cânţi în aceeaşi operă, dar sunt perspective diferite. Acum mai cânt într-o operetă, Frau Luna, rolul Stelei; e prima operetă pe care o fac.

Şi-ţi place?

Şi-mi place. Dansez, într-un final. Şi cei din teatru au fost puţin surprinşi că pot să dansez. Da, pot să dansez dacă mi se oferă ocazia. E altceva. Este puţin mai relaxat, vesel, plec şi eu cu o dispoziţie bună după spectacol.

De obicei, după spectacol, ţi-e greu să adormi? Ai insomnii, ai stări mai rele?

Nu insomnii, numai că într-adevăr încă lucrează adrenalina, mintea e trează. Într-adevăr, nu pot să merg acasă să mă culc în următoarea oră, dar depinde şi de rol, de cât de soliciant e. Mai cânt Dama II în Flautul fermecat şi urmează încă o premieră pentru o operă de copii, Crăiasa zăpezii, care va fi chiar de Paşte, pe 8 aprilie. Chiar acum, în week-end, am două spectacole - într-o zi Flautul şi în cealaltă zi opereta.

E un ritm alert acolo.

Este, dar am avut stagiuni şi mai încărcate, în care erau trei zile consecutive de spectacole şi, între timp, şi repetiţii pentru altă producţie.

Practic, vă petreceţi viaţa în teatru. Te simţi bine acolo? Trebuie să fie o atmosferă plăcută ca să poţi să petreci atâta timp cu aceiaşi oameni sau aproximativ aceiaşi.

Trebuie să spun că am avut noroc în privinţa asta. Echipa pe care a adus-o directorul în 2011 a fost foarte reuşită, ne-am înţeles foarte bine, majoritatea suntem tineri - ăsta este oricum trendul. Însă s-a menţinut această atmosferă toţi anii ăştia - e a şaptea stagiune. Între timp, au mai plecat unii, au venit alţii, dar cei care au venit noi s-au integrat frumos şi… prietenii poate e prea mult spus, dar în orice caz avem relaţii foarte bune şi ne vedem şi în afara teatrului, întâlnirile noastre nu se rezumă la repetiţii.

De multe ori vreau doar să fiu sub o pătură cu o ciocolată caldă şi o carte. Alteori sunt ca un Duracell. Asta este oricum una din poreclele mele.

Zici că vă vedeţi şi în afara teatrului. Ce înseamnă relaxare pentru tine?

Simt nevoia de pauze de teatru, fie şi de clădirea în sine. Fac sport, depinde de anotimp, depinde de cum e afară, ceea ce în Germania este destul de trist…

Mai ales în nord.

De multe ori vreau doar să fiu sub o pătură cu o ciocolată caldă şi o carte. Alteori sunt ca un Duracell. Asta este oricum una din poreclele mele.

Nu mă mir, la câte faci şi într-un timp scurt!

Şi eu mulţumesc pentru invitaţie, ştiu că încercăm demult…

Da, dar e bine că am reuşit să te prind pe viu, în studio!

Anul trecut cred că am avut recordul negativ… am fost doar trei săptămâni în România în tot anul.

În general vii mai des aici?

Încerc să vin mai des, numai că din cauza programului nu am ocazia să stau prea mult.

Eşti deja plecată de mult timp în Germania.

Se fac anul acesta zece ani.

Ţi-ai luat cetăţenie germană?

Da. Tocmai am obţinut-o la sfârşitul anului trecut.

Iată, felicitări! Ai păstrat-o şi pe cea românească să înţeleg.

Da.

E amuzant: când vin în România spun "merg acasă", când mă întorc în Germania zic "merg acasă". Deci, cumva, s-a relativizat foarte mult noţiunea asta.

Practic, acum, acasă pentru tine este Dortmund.

Nu ştiu, sincer. Cred că încă nu mi-am găsit acel acasă, în sensul tradiţional. Sau, noţiunea de acasă nu mai este legată de un oraş anume sau de un apartament. Da, într-adevăr, acolo este centrul vieţii mele momentan. Nu ştiu dacă voi rămâne până la bătrâneţe în Dortmund. E, cumva, amuzant! Când vin în România spun "merg acasă", când mă întorc în Germania zic "merg acasă". Deci, cumva, s-a relativizat foarte mult noţiunea asta. Cred că fiecare din cei care au plecat sau sunt de mai mult timp în străinătate au avut mai devreme sau mai târziu acest… nu vreau să-i spun criză… dar, un moment în care s-au întrebat "unde mai e acasă, într-adevăr, pentru mine?". Eu mă simt foarte bine în Germania. Pot să spun că m-am adaptat, m-am integrat complet, însă nu voi fi niciodată nemţoaică. Pe de altă parte, ceea ce mi se pare puţin trist, dar asta e, este că nu mă mai simt integrată în România. Sunt anumite valori sau anumite lucruri pe care aş vrea să le trăiesc şi aici şi-mi dau seamă că suntem puţin departe şi ne îndepărtăm, din păcate, din ce în ce mai mult… şi parcă nici aici nu mai sunt chiar acasă. Aşa că, nu vreau să închei acum într-o notă tristă, dar se dezvoltă din cauza situaţiei o ambivalenţă şi lucrurile nu mai sunt alb şi negru şi cred că fiecare-şi găseşte un echilibru personal. Şi de cele mai ulte ori este, cred eu, sau cel puţin pentru mine, în viaţa personală. Nu ştiu cine, cred că un coleg îmi spunea că se vede ca locuitor al Pământului. Şi dacă priveşti lucrurile în felul acesta, într-adevăr, oriunde eşti acasă pe acest pământ.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian