Mihai, de cât timp eşti în Anglia?

La Londra - de cinci ani şi jumătate.

Cum ai ajuns acolo?

După ce am terminat (studiile universitare), mi-am dat licenţa în România, m-am gândit că mi-ar fi plăcut să am şi experienţa unor studii în străinătate, undeva. Şi, din mai multe idei pe care le-am avut, Londra m-a atras cel mai mult pentru că e un centru aşa de activ şi tot timpul se întâmplă ceva interesant acolo. Asta m-a atras în mod deosebit. Am găsit şi o profesoară cu care m-am înţeles foarte bine şi-atunci, când am fost admis cu bursă la Guildhall, decizia a fost foarte uşoară.

Îmi vine să-ţi spun "Bine ai venit acasă", dar de fapt noţiunea asta, de "acasă", se schimbă pe parcursul vieţii, mai ales în cazul unui artist. Nu vorbesc numai de călătoriile astea scurte, dar, iată, şi de relocare. Tu unde te simţi acasă acum?

Da, e interesant. Mă simt într-o stare aşa… puţin plutitoare, pentru că… sigur, locuiesc la Londra de cinci ani, dar mă simt acasă şi în România şi acolo…

Ţine mai mult de locuri cunoscute sau de oamenii pe care-i cunoşti sentimentul acesta de "acasă"?

Sunt ataşat şi de locuri, însă şi oamenii contează foarte mult. Pentru mine, dacă pot să spun acum, cel mai acasă mă simt acolo unde am de lucru şi duc o activitate care mă stimulează şi care e susţinută. Dar sigur că dorul de casa din România, de care simt un ataşament mai profund, nu dispare. De asta spun că sunt într-o stare oarecum plutitoare, pentru că nu mai ştiu nici eu exact unde e casa mea şi, într-un fel, e bine aşa, deoarece ca muzician trebuie să ai dispoziţia asta să fii tot timpul pe drum, să poţi un pic să renunţi la un sentiment foarte stabil de ancorare undeva pentru că asta e natura vieţii… ceea ce pentru unii poate fi ceva foarte dificil, dar are şi multe avantaje, multe lucruri care pot fi descoperite în felul acesta.

Mie mi-a rămas în minte un răspuns de-al maestrului György Kurtág, cu care am făcut un interviu acum mai mulţi ani. L-am întrebat acelaşi lucru şi a spus că se simte acasă oriunde este cu soţia lui, şi asta mi-a plăcut la nebunie. De-aia te întrebam de locuri, sau de oameni, sau o combinaţie între cele două. Te-ai mutat la Londra acum cinci ani şi ceva şi bănuiesc, nu ştiu, că asemenea tuturor celor care fac aşa o schimbare importantă, ai avut şi un şoc cultural. La tine cum s-a manifestat?

Nu l-am simţit chiar imediat ce m-am mutat. Însă, încetul cu încetul, au devenit evidente anumite diferenţe în interacţiunile dintre oameni. A fost… cum să spun… cum se manifestă şocul cultural?

Nu ştiu. Poate nu s-a manifestat, poate a fost o tranziţie lină. Mă gândesc că una e să fii turist la Londra, alta e să locuieşti acolo. Atunci hai să o luăm altfel. Care au fost cele mai mari bucurii pe care ţi le-a prilejuit mutarea într-un oraş ca acesta, vibrant?

Mi se pare că, muzician fiind, am un avantaj prin faptul că, chiar dacă mă mut într-o lume complet nouă sau diferită, totuşi, în activitatea mea… noi toţi cumva vorbim aceeaşi limbă şi lucrul acesta pentru mine a atenuat foarte mult un posibil şoc cultural. Pentru că, într-un fel, comunicarea pe care pot s-o am cu alţi muzicieni cu care împărtăşesc idei sau cântăm împreună sau discutăm, depăşeşte aceste bariere geografice sau culturale. Dar sunt anumite lucruri… sigur că un grad de organizare ceva mai ridicat, care la început mi se părea aşa, puţin stupid. Adică de ce trebuie să respecţi aşa nişte reguli puţin rigide? Dar după aceea observi că totuşi pe lucrurile acestea extrem de simple se poate construi mai apoi… cum să spun… ca să obţii ceva măreţ, trebuie ca totul să fie pus la punct de la cele mai simple lucruri. Şi am învăţat să apreciez necesitatea asta.

Pentru că vorbeşti de organizare şi pentru că tu aveai deja experienţa unor studii universitare aici, la Bucureşti, la Universitatea Naţională de Muzică şi după aceea te-ai mutat la Guildhall School of Music - din punct de vedere organizatoric care sunt principalele diferenţe? Sigur, au fost şi etape diferite universitare; aici ai făcut licenţa şi acolo a fost… cum se cheamă la ei?

Master. Care la ei e mult mai flexibil.

Cum decurge?

Nu suntem obligaţi să avem un număr de credite. Mi se pare că în afară de pian, toate celelalte cursuri sunt facultative. Deci poţi să-ţi alegi să faci fie dirijat, fie muzică de cameră intensiv sau mai puţin, sau acompaniament de operă şi lied… Într-un fel, nu ştiu care e structura masteratului de la Bucureşti ca să fiu sincer, dar din ce am văzut acolo există această posibilitate. Când eşti la vârsta masteratului începi să te gândeşti cam înspre ce fel de carieră te orientezi şi ţi se oferă această flexibilitate, să te perfecţionezi în ceea ce te ajută.

Tu ce ai ales acolo, în afară de pian?

Eu am făcut muzică de cameră şi improvizaţie, care a fost ceva nou pentru mine… şi un profesor extrem de interesant care cred că mi-a deschis nişte orizonturi nu numai în improvizaţie, dar şi în interpretare pe calea aceasta a improvizaţiei. David Dolan se numeşte, care are un curs foarte interesant acolo.

Ce fel de improvizaţie? Eu mă gândesc la jazz instant când îmi spui improvizaţie, dar probabil că implică şi alte stiluri.

Improvizaţie clasică, el încercând pe această linie (şi a lui Robert Levin, de exemplu) să reînvie arta improvizaţiei clasice, care a fost o mare parte din cunoştinţele necesare unui profesionist.
Mă gândesc în primul rând la Baroc...

Da, şi în perioada Clasică şi chiar şi Chopin spunea că dacă un elev îi cânta o piesă cu aceleaşi ornamente de fiecare dată nu era mulţumit. De asta au şi supravieţuit foarte multe variante diferite de la el. Însă, da, şi în Baroc diferenţa dintre un amator şi un profesionist era că profesionistul putea să improvizeze şi amatorul nu, trebuia să îi scrii totul pe partitură.

Cu alte cuvinte, am ajuns nişte amatori în ziua de azi! Glumesc! Şi ai ajuns să-ţi scrii propria cadenţă la un concert de Mozart, de exemplu?

Da. Am scris cadenţe, introduceri. Am avut şi un examen chiar. Am improvizat un preludiu Baroc şi alte lucruri acolo. Dar, în mod practic, da. Şi, în plus, sunt anumite concerte de Mozart unde se pretează să se facă anumite improvizaţii, pentru că depinde pentru cine le-a scris. Dacă le-a scris pentru el, de multe ori scriitura e mai schematică decât ceea ce s-ar fi aşteptat în concert. Acum, desigur, e periculos să te apuci să adaugi note la Mozart, nu e o decizie uşoară, însă, cu încurajarea acestor specialişti precum Robert Levin cred că se poate avea curajul să mergi pe această linie.

E foarte interesant! Ai avut o senzaţie de frică la primele ore, de teamă? Sau ai fost foarte curajos şi dezinvolt, deşi vii din cultura asta în care avem partitura în faţă şi trebuie să o respectăm?

Da, şi probabil că nu oricine, dar foarte mulţi muzicieni cu background clasic s-ar fi simţit la fel. E o senzaţie… un fel de blocaj complet şi a fost aproaope terapeutic momentul pentru că eram într-un grup în care toţi eram la fel de…

...Încorsetaţi?

Exact. Şi felul în care ne-a invitat să ne pierdem aceste inhibiţii clasice şi, cu fiecare săptămână, să devenim mai liberi în improvizaţie şi în dialogul acesta… Orele au început prin ceea ce el numea un joc de ping-pong, adică un fel de dialog între două instrumente care îşi răspundeau în improvizaţie, şi până la urmă constaţi că eşti capabil de nişte lucruri pe care nu ţi le imaginai, doar prin faptul că deschizi anumite porţi care erau închise, interioare.

Asta, cu siguranţă, îţi oferă şi o deschidere şi îţi dă şi mai multă încredere în tine şi te îmbogăţeşte, mă gândesc.

Da.

Deci ai făcut pian, improvizaţie şi, bineînţeles, muzică de cameră. Există un ansamblu stabil cu care cânţi în mod constant? Sau mai multe ansambluri?

În momentul de faţă, cel mai stabil ansamblu este un duo pe care-l am cu o violoncelistă, Yoanna Prodanova, şi cântăm cvasi-regulat prin Anglia repertoriul minunat care există pentru violoncel şi pian, de la Beethoven la Brahms, Chopin, Britten, Şostakovici ş.a.m.d.

Ştiu că părinţii tăi nu sunt muzicieni, dar sunt mari melomani şi bănuiesc că ai crescut ascultând şi multă muzică clasică acasă. A fost dorinţa ta să faci pian şi nu altceva? De exemplu, violoncel?

M-am întrebat şi eu lucrul acesta pentru că deja amintirile de la 6 ani nu sunt chiar atât de clare, dar am încercat să mă repun în pielea copilului de 5 sau 6 ani (cât aveam când am început) şi… cred că pe mine ce mă atrăgea cel mai mult să ascult la început erau piesele pentru orchestră. Deci… pianul nu-mi displăcea, dar era cumva un compromis, adică instrumentul singur care se poate apropia cel mai mult de orchestră.

Aveaţi pian acasă?

Nu. Dar când vizitam diverşii prieteni ai părinţilor care aveau pian era jucăria preferată din casă pentru mine.

A fost cumva un impuls interior, deci. O dorinţă a ta să faci muzică. Sigur, într-un context prielnic, favorabil.

Da. Şi o dorinţă a părinţilor, şi a tatei mai ales, dar… nu-mi aduc aminte de unde a pornit impulsul, dar în orice caz a fost comun.

Şi-apoi ai început la 6 ani. Ai avut o relaţie bună, o colaborare frumoasă cu prima ta profesoară de pian?

Am rămas cu dumneaei 11 ani. Deci am trecut de la Melc, melc, codobelc până la Gaspar de la nuit. Am acoperit o etapă foarte importantă din dezvoltarea mea.

Putem să-i spunem şi numele, dacă vrei

Sigur, doamna Alma Peter-Apostoleanu, care, pe lângă tot repertoriul pe care l-am învăţat, m-a învăţat multe şi despre muzică în general şi mi-a deschis acest interes pe care-l păstrez - de a găsi paralele cu alte arte sau cu literatura. În orice caz, de a găsi inspiraţia nu aşa, doar în muzica pentru pian, ceea ce m-ar fi plictisit îngrozitor, probabil că aş fi renunţat până acum. Avea o sete de a cunoaşte mereu şi de a se informa mereu. Nu găsise o reţetă care funcţionează şi asta e de acum. Mereu citea despre noile tehnici. Când a fost în Franţa şi a avut acces la cărţile despre Historical performance şi în domeniul acesta mereu se fac noi descoperiri despre cum ar trebui cântate…

Lucruri relativ noi, de prin anii '60, să zicem…

Da, relativ noi, dar la noi au ajuns mai greu. Şi mereu le împărtăşea cu noi, cu elevii, aceste noi informaţii… era o prospeţime acolo.

Şi asta vă ţinea interesaţi!

Da. Pentru cine avea urechi de auzit.

Pentru că vorbeşti de interdisciplinaritatea asta, de confluenţa-influenţa unora asupra altora, tu ai şi prieteni care sunt artişti dar nu muzicieni? Artişti plastici, scriitori, fotografi? Ai schimburi de idei şi cu alţi oameni decât cei din sfera muzicii clasice?

Nu foarte mulţi, dar am. Sigur că, în primul rând în familie - tata este pictor. Şi de-a lungul timpului am avut prietenii şi chiar acum cunosc o absolventă de film şi fotografă; ea e foarte interesată de muzica clasică şi eu de ceea ce face ea şi-atunci schimbăm idei. Dar nu fac parte încă dintr-un cerc din acesta social de artişti. Este şi impresia mea că parcă ar fi mai greu acum decât îmi imaginez că a fost în alte timpuri. Nu ştiu ce factori contribuie la asta.

Mie mi se pare că e o lipsă în sensul ăsta! Tu cum vezi problema asta?

E o lipsă. Cred că e doar o etapă, sper să fie doar o etapă. E o tendinţă să fim foarte, ultra-specializaţi în domeniul nostru şi să nu vorbim… chiar am constatat aşa, o insularitate de-asta între pianişti - care sunt cei care fac numai muzică nouă şi care nu prea vorbesc cu cei care cântă repertoriul standard. Dar se schimbă lucrurile acestea. Eu simt aşa o tendinţă spre a sparge aceste graniţe inutile.

Cu alte cuvinte, tu nu eşti ultra-specializat?

Nu. Şi nu simt c-aş putea fi, cel puţin acum.

E ceva ce-ţi doreşti?

Să fiu ultra-specializat? Nu. Prefer această libertate. De asta nici nu am considerat că este timpul potrivit să fac un doctorat, cum mulţi dintre colegi s-au dus să facă direct asta după master, pentru că am vrut să am libertatea de a nu trebui să petrec câţiva ani studiind numai un subiect în extrem de mult detaliu. Am considerat că e important pentru mine acum încă să am această diversitate de interese muzicale şi libertatea de a le da curs.

În momentul de faţă nu mai eşti student. Ai terminat, provizoriu cel puţin, cu viaţa studenţească. Cum arată viaţa ta acum? Ai un agent care te reprezintă, apropo? O agenţie de impresariat?

Nu am în momentul de faţă. Am ceva ce e aproape ca un agent, este City Music Foundation de la Londra. O fundaţie care sprijină tineri artişti în situaţia mea, proaspăt absolvenţi, pentru a nu fi complet aruncaţi în oceanul lumii muzicale. Ei oferă o serie de lucruri, nişte workshopuri de diverse subiecte ce ţin de dezvoltarea carierei, anumite concerte pe care le obţin pentru noi ca un agent şi sfaturi de carieră, şi susţin şi financiar un proiect artistic.

Pentru tine ce ar însemna, de fapt, să-ţi dezvolţi cariera? Ai un ţel? De exemplu să fii reprezentat de o mare casă de discuri sau să semnezi un contract cu o mare agenţie de impresariat. Sunt astea ţeluri de-ale tale sau vezi alfel lucrurile pentru tine?

Bună întrebare. Probabil că ţelul meu n-ar fi chiar aşa de precis, însă mi-aş dori să am concerte în mod constant. Să ajung la un nivel în care să am libertatea de a duce la bun sfârşit proiectele pe care îmi doresc să le fac, repertoriile pe care îmi doresc să le fac şi asta înseamnă o anumită libertate financiară şi de timp şi de programare. Sigur că atunci când ajungi la un anumit nivel de faimă, poţi să ai un cuvânt mai mare de spus în ceea ce vrei să cânţi şi când şi aşa mai departe.

Care ar fi sfaturile principale pe care le primiţi ca să vă dezvoltaţi cariera? Şi de la cine vin ele?

Eu acum, tehnic vorbind, nu am voie să divulg sfaturile care mi se dau acolo. Pentru că lumea muzicală s-a schimbat foarte mult, mai ales în ultimii 10-15 ani, cei care ne sfătuiesc nu sunt neapărat muzicieni; poate că un muzician extraordinar din generaţia mijlocie nu are sfaturile necesare pentru noi cei de acum, în situaţia actuală, noi care încercăm acum să ne lansăm. Însă sunt oameni care lucrează în media, la BBC, sau sunt organizatori de festivaluri, sau oameni din PR. Se discută despre tot felul de lucruri din astea care nu m-aş fi gândit niciodată că au o aşa de mare importanţă, însă sunt tot felul de stafuri despre prezenţa on-line, despre branding şi alte lucruri care, în orice caz, nu m-ar fi pasionat.

Şi sunt lucruri pe care le puteţi face singuri? Social media probabil că într-o oarecare măsură da. Branding, însă? Sunt lucruri pe care le puteţi face singuri sau e nevoie de o reţea de oameni, de cunoştinţe?

Multe lucruri se pot face singur, dar necesită timp şi atunci…

Şi e un timp pe care, mai degrabă, ai vrea să-l aloci studiului.

Da.

Şi iată cum imaginea primează. Bun. Dar predai şi pian?

Da, predau puţin.

Şi te vezi făcând asta în viitor, la nivel universitar, de exemplu?

Da, de ce nu? Cred că e un mare câştig în a preda, mai ales că… în română chiar, a învăţa pe cineva şi a învăţa de la cineva e acelaşi cuvânt. În alte limbi e un cuvânt diferit. Însă sunt conectate cele două pentru că atunci când înveţi pe cineva sigur că înveţi şi tu din experienţa asta.

Ai vorbit deja despre prima ta profesoară cu care ai lucrat nu mai puţin de 11 ani. Iar apoi la Universitate ai fost la clasa profesorului Viniciu Moroianu şi… pentru că în 2011 ai fost laureat al Concursului "Enescu" ai început atunci o colaborare (sau mai târziu) şi cu maestrul Valentin Gheorghiu. Cum s-a întâmplat lucrul acesta? Pentru că dumnealui este o persoană foarte retrasă.

Este. A fost un mare noroc în viaţa mea pentru că, chiar şi după Concursul Enescu, mă jenam să discut cu dumnealui, însă cumva ne-am întâlnit şi dânsul a spus "Mi-a plăcut cum ai cântat foarte mult, mai ales Sonata de Enescu şi César Franck" şi de-atunci a pornit această legătură care rămâne până în ziua de astăzi şi pentru care mă consider foarte norocos şi m-am bucurat de generozitatea dumnealui de a-mi da sfaturi şi de a mă asculta din când în când.

Cum decurge o întâlnire cu dumnealui, aşa, în linii mari?

În linii mari, stăm puţin de vorbă. Cred că nu e surprinzător faptul că are de povestit lucruri extrem de interesante şi captivante. După care îmi fac curaj să îi cânt ceva şi îmi dă nişte sfaturi extrem de… la esenţa lucrurilor. Deci este… aşa… o întâlnire care îmi rămâne în minte… după aceea mă întorc în Anglia şi decantez ceea ce am discutat.

Mai colaborezi şi cu domnul profesor Moroianu?

Da. Şi cu maestrul Moroianu am avut o colaborare foarte bună. A fost bine că am continuat, într-un fel, el fiind discipol al maestrului Amiraş, ca şi doamna Alma Peter; deci am continuat pe aceeaşi linie. Şi cu dumnealui păstrez legătura în continuare şi mă sfătuiesc şi a venit chiar când am avut concertul în Festivalul Enescu, a venit la repetiţia generală. Nu am crezut că e posibil să ai atât de mari emoţii la o repetiţie generală.

Din cauza prezenţei dumnealui acolo sau nu neapărat?

Nu numai. Dar fiind cu Orchestra de Cameră din Laussane… Culmea! La concert m-am simţit foarte bine, însă la acea repetiţie a fost greu. Am simţit presiunea faptului că trebuie să fie totul foarte bine. Erau în sală trei sau patru persoane - directorul orchestrei, domnul Moroianu şi încă două persoane foarte importante. Şi dânsul m-a luat deoparte după aceea şi mi-a spus "e foarte bine, dar ai grijă la asta, ai grijă la asta…" şi i-am fost deosebit de recunoscător pentru asta, mai ales că avea un concert în aceeaşi zi, noaptea, în seria Concertelor de la miezul nopţii. Deci, şi-a găsit timpul totuşi să vină la repetiţia mea.

Ce gest frumos şi emoţionant, presupun, din perspectiva ta.

Da.

Acest concert despre care ai vorbit acum, cu Orchestra din Laussane, e doar unul dintre cele ce au avut loc în urma participării tale la Concursul Internaţional "George Enescu". Ce s-a oferit în afară de premiul în sine? Ce alte colaborări s-ai mai ivit?

Aş spune că Concursul Enescu, în modul în care m-a susţinut ca fost laureat, a fost ceva absolut excepţional, pentru că iată că şi acum, trecând deja 6 ani după ce am luat premiul, m-am bucurat de acest concert în Festivalul Enescu, de o sponsorizare Samsung - ei fiind sponsori ai festivalului - pentru a realiza CD-ul meu de debut la o casă de discuri germană şi de un concert anul trecut în deschiderea Concursului Enescu, când am cântat Triplul concert de Beethoven cu Anna Ţifu şi cu Valentin Răduţiu.

Alţi foşti laureaţi…

Aţi laureaţi şi muzicieni foarte buni. Cu această ocazie i-am şi cunoscut şi am rămas prieteni în continuare. Deci toate aceste lucruri au fost extrem de importante, pentru că aşa sunt multe concursuri şi multe premii. E uşor să iei un premiu astăzi şi mâine să nu mai ştie nimeni.

Ai amintit CD-ul tău de debut. Când a apărut, ce conţine, cu cine ai lucrat, cum ai stabilit repertoriul?

Da… a fost o situaţie iarăşi puţin neobişnuită pentru că având sponsorizarea aceasta am avut libertate deplină în a alege totul - de la pianul pe care am cântat...

Pe ce pian ai cântat?

Am cântat pe un pian Steinway din anii '80, care am găsit că avea un sunet într-un fel mai strălucitor, dar nu aşa de agresiv ca unele piane foarte noi; un sunet care mie mi-a plăcut foarte mult şi am spus că acesta aş vrea să fie pe înregistrare. Am ales şi biserica - cu o acustică foarte bună - unde am înregistrat, pe lângă Oxford. Am intrat în legătură cu Alfredo Lasheras Hakobian de la casa de discuri Genuin, care este unul dintre membrii fondatori şi este şi producător. Şi atunci ei au spus da, suntem interesaţi de proiectul tău, au fost de acord cu repertoriul meu - Preludiu coral şi Fugă de Franck, Sonata de Enescu şi Sonata de Liszt. Astfel că, până m-am dezmeticit, deja se puseseră în mişcare nişte lucruri extrem de complexe. Şi a venit până la urmă ziua în care m-am întâlnit cu Alfredo în acel sătuc unde era biserica, unde a fost adus şi pianul şi am încercat să tragem prima dublă cu un fragment din Sonata de Liszt, după care am auzit un zumzet care era extrem de puternic şi se auzea pe înregistrare. Mi-am dat seama că în biserica aceea, vestită pentru linişte, era un roi de albine. Iată, genul de lucruri la care nu m-aş fi gândit niciodată că ar putea fi o problemă când plănuiam de la calculator toate aceste lucruri.

Şi cum aţi rezolvat asta?

Cum am rezolvat… ne-am dus să ne odihnim şi am înregistrat în fiecare seară de la 8 până pe la 12, 1 noaptea şi aşa am reuşit în trei seri să facem cd-ul, fără albine.

Erau ocupate numai pe timp de zi? Se odihneau noaptea?

Da. Se pare că odată ce apune soarele ele se duc la culcare.

Am înţeles. Şi ţi-a priit atmosfera asta nocturnă?

Da. Mi-a priit pentru că a fost chiar atmosferă specială. Eu nu sunt prieten cu microfonul când vine vorba de cântat, însă fiind aşa, în acea biserică foarte veche, într-un câmp unde era linişte deplină, şi noaptea, şi acea atmosferă aproape magică… şi-n acelaşi timp mă simţeam puţin ca la un concert, pentru că seara este un timp când se dau concerte, iar Alfredo a fost extraordinar ca producător, iar din punct de vedere artistic am comunicat foarte bine, aşa că am supravieţuit.

Cum arată 2018 pentru tine, ca agendă concertistică?

2018 are deja câteva puncte interesante conturate, confirmate. E vorba de un concert cu English Chamber Orchestra la Cadogan Hall, unde voi cânta Şostakovici 2 de data aceasta, nu 1, în luna mai. Un concert la Cluj cu Filarmonica Transilvania; va fi un debut al meu acolo cu Rahmaninov 1.

Muzică de cameră?

Muzică de cameră, recitaluri în mai multe locuri în Anglia, cu duoul, cu violoncelista cu care cânt.

Are un nume duoul acesta?

Nu, nu are un nume deocamdată, dar poate o să găsim.

Întrebam doar, apropo de branding.

Da, ar fi important.

Tu eşti cel care se ocupă de site-ul tău, nu? N-ai pe cineva.

Da.

Am înţeles. Iată, altă corvoadă.

Sunt om bun la toate. Am râs odată cu cineva, am zis… "îmi cer scuze că nu v-am anunţat la timp, dar am un agent foarte prost pe care va trebui să-l concediez - sunt eu". Aaaa, şi mai este posibilitatea, acum discutăm, a unui nou turneu în Japonia, cum am făcut şi în 2016, însă trebuie să ne punem de acord cu datele.

Ca să ne distrăm - sunt curioasă să ştiu pe cine ai alege dacă ai putea petrece o zi în compania unei personalităţi prezente sau trecute? Şi ce aţi face în ziua respectivă?

Grea întrebare.

Uite, atunci - un concert pe care ai vrea să-l asculţi

Cred că aş vrea să-l ascult pe Liszt cântând live, dacă aş putea. Pentru că mă gândesc că nu degeaba l-a numit Clara Schumann geniul interpretării. Există toată această tradiţie care s-a transmis prin profesori de la el şi această şcoală şi aş vrea să văd începutul felului nou, să zic, de a cânta la pian.

Dacă ai putea, tot aşa, printr-un truc din acesta magic, l-ai asculta din perspectiva muzicianului de secol XXI sau cu percepţia celui de atunci?

Ar fi interesant să-l ascult cu percepţia muzicianului de secol XXI şi sunt convins că aş fi mişcat chiar şi cu această diferenţă de epocă în care trăim.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian