Daria, eu am o amintire foarte veche, dar foarte vie legată de tine - te văd şi acum cântând, pe la vreo patru ani, pe pianul de la Muzeul "Paul Constantinescu" din Ploieşti, oraşul nostru natal. Erai foarte mică, dar foarte serioasă, determinată şi profesoara ta de atunci era Anca Borcea. Cum ai ajuns la ea? Cum ai ajuns la pian?

Cred că este povestea oricărui copil care începe studiul unui instrument. N-a fost nimic atât de special. Pur şi simplu ascultam foarte multă muzică, iar ai mei au zis că poate, cine ştie, o să iasă ceva din toată treaba asta. Doamna profesoară Anca Borcea, o prietenă de-a mamei, era şi atunci, este şi acum profesoară la Liceul "Carmen Sylva" din Ploieşti. Aşa că mama s-a hotărât să mă ducă până acolo şi să vadă ce se întâmplă cu nebunia asta cu ascultatul muzicii. Bineînţeles că nu le pot numi lecţii pe cele de la 4 ani; erau câteva minute de distracţie pe zi, dar s-a întâmplat un lucru şi anume am primit întrebarea "Când mai vii?" şi am zis "Mâine". Şi mâine a rămas până în ziua de azi.

Ce anume ascultai?

Ascultam muzica pe care o puteam găsi la televizor, iar bineînţeles că ai mei, nefiind muzicieni, aveau diverse CD-uri în casă. Mi-aduc acum aminte pick-up-ul cu discurile. Ascultam tot ce puteam găsi; bineînţeles de la muzică clasică până la… Laura Pausini şi Andrea Bocceli.

O altă mare influenţă în viaţa ta a fost apoi venită din partea prof. univ dr. Şerban Dimitrie Soreanu, cu care ai lucrat foarte multă vreme. Cum ai descrie relaţia voastră?

Relaţia noastră a fost una care mi-a schimbat într-adevăr drumul în viaţă, pot să spun. Ne-am cunoscut când eram foarte mică. Este un om extraordinar! L-am cunoscut prin doamna profesoară Anca Borcea şi, într-adevăr, a fost o influenţă majoră în viaţa mea pentru că dumnealui, nelucrând cu copii, avea acelaşi stil de predat ca la Universitate, iar pentru mine a fost într-adevăr o încercare, pentru că după fiecare oră aveam întrebări de pus pentru ai mei. Eram o fire care nu voia să pară că nu înţelege şi încercam să reţin exact sintagmele şi îi întrebam pe ai mei ce înseamnă. M-a ajutat enorm pentru că am evoluat destul de mult la o vârstă destul de mică şi ţin să-i mulţumesc pe această cale. Am lucrat împreună până când eu am terminat liceul.

De ce aţi încheiat colaborarea?

Pentru că în acel an m-am mutat la Berlin.

De ce n-ai continuat studiile aici, la Bucureşti (la clasa dumnealui, de exemplu) şi ai preferat să mergi la UDK în Berlin?

Nu pot să spun că a fost o decizie pe care am luat-o, ci am zis… până la urmă de ce să nu încerc? Şi pe vremea când eram elevă a Liceului "Lipatti", vara plecam la masterclass-uri în străinătate. În vara dintre clasa a XI-a şi clasa a XII-a l-am întâlnit pe profesorul meu, Pascal Devoyon. Nu am încercat la mai multe universităţi, n-a fost scopul meu acela de a pleca din ţară, dar după ce am intrat, în luna februarie, am hotărât că intrată fiind n-am să ratez această şansă şi am să vin la Berlin. Nu a fost ceva ce mi-am propus, ci, pur şi simplu, aşa s-a întâmplat.

Îl cunoşteai dinainte deci pe profesorul tău, pe cel cu care lucrezi acum la Berlin.

Da. Nu aş fi riscat altfel.

De cât timp eşti, aşadar, în Berlin? De câţi ani?

Acesta este al treilea an. Abia ce a început.

Sigur, e un oraş extraordinar, cu o viaţă culturală, muzicală nemaipomenită. Cum simţi tu atmosfera din Berlin?

Atmosfera este una extraordinară; e o atmosferă de lucru. I-aş spune poate uneori puţin stresantă, dar este mult mai bine aşa. Sunt trei şcoli excepţionale de muzică aici - UDK (Universität der Künste), Universitatea "Hans Eisler" şi Academia Barenboim (Said). Oriunde în acest oraş sunt tineri muzicieni. Este, realmente, o pepinieră de talente şi o rampă de lansare pentru tinerii muzicieni şi sunt sute de oportunităţi săptămânale de a asculta muzică extrem de bună. E o atmosferă de lucru incredibilă şi este un loc poate puţin închis în ceea ce priveşte culorile de pe stradă, dar este un oraş de lucru.

Ai amintit celelalte academii de muzică din Berlin şi am văzut de curând că o să ai un recital, cânţi din nou cu Mălina Ciobanu - ea este, din câte am înţeles, de curând intrată la Academia Barenboim-Said. Am văzut că o să cânţi şi cu Andrei Ioniţă, de asemenea student la Berlin

La Berlin este şi el, da, tot la UDK. Cu Mălina am început colaborarea acum un an, când ea încă era în România, şi a avut două concerte la Berlin. Între timp a luat şi ea aceeaşi decizie şi iată că au început concertele în Germania. Iar cu Andrei a fost prima mea experienţă de muzică de cameră, împreună cu violonista Georgeta Iordache, şi ea acum studentă la Köln, şi după câţiva ani în care lucrurile s-a schimbat, aş putea spune, am reuşit, într-un final, să ne reîntâlnim. Vom avea un concert pe 9 decembrie la Berlin şi pe 21 decembrie la Templul coral (sinagoga) din Bucureşti.

Mult succes! Sper să ajung şi eu să vă ascult.

Mulţumim.

Revenind la formarea ta - aici au contribuit şi contribuie foarte multe persoane şi ele nu sunt numai profesorii tăi. Cât de importantă este pentru tine susţinerea părinţilor?

Mă consider un om foarte norocos, ai mei nefiind muzicieni, pentru că într-adevăr un muzician este ori foarte disciplinat, ori foarte împrăştiat. Asta nu înseamnă că este bun sau rău, dar mi-a plăcut dintotdeauna disciplina iar asta li se datorează în totalitate alor mei. Şi mă susţin în continuare, m-au susţinut întotdeauna aşa cum au putut şi încearcă şi ei să înţeleagă cât mai mult din ce se întâmplă în această lume muzicală. Într-adevăr, ai mei sunt susţinători încă de la vârsta de 4 ani şi cred că vor fi în continuare. (susţinători sunt)Profesorii mei, pe care ţin să-i menţionez: Anca Borcea, Adriana Bocăneanu, Şerban Dimitrie Soreanu, Pascal Devoyon şi Rikako Murata acum la UDK şi, bineînţeles, toţi prietenii pe care îi cunoşti aşteptând săli - şi care sunt de fapt colegi, dar care până la urmă devin prieteni; penru că 12 ore din cele 24 sunt în principiu împărţite între sălile de studiu din facultate - şi tot cu ei se întâmplă şi discuţiile mărunte, dar care ajută, de cele mai multe ori.

Spui că-ţi petreci aproape toată ziua studiind. Sunt conştientă de faptul că nu există o zi tipică, normală, dar, să spunem, o zi a săptămânii lucrătoare în care nu ai un recital sau concert seara, deci o zi de lucru… Cum arată pentru tine?

O zi de lucru se desfăşoară în principiu în cadrul facultăţii şi începe în jurul orei 9 aşteptând o sală, studiind atât cât permite timpul în ceea ce priveşte sălile pentru că se aşteaptă apoi se studiază două ore, apoi se coboară la parter şi se aşteaptă în continuare următoarea sală… între timp, mai vine cineva care doreşte o repetiţie, apoi iar se aşteaptă sală, apoi iar se studiază solo… între timp, între colegi, pe banca de jos de aşteptare, se decide cine se duce la supermarket să aducă ceva de mâncare… şi seara se încheie fie extraordinar de obosit mergând acasă aproape în următoarea zi, ori până la urmă cu o cină frumoasă undeva afară.

Ce faci în pauzele astea? Ai vreo carte cu tine pe care o citeşti?

Bineînţeles. Întotdeauna este o carte şi întotdeauna este o carte în limba română.

Şi ce-ţi place să citeşti?

Citesc în momentul de faţă tot ce-mi pică în mână în limba română, recunosc că ultima dată când am trecut în România mi-am achiziţionat toate cărţile pe care mi le-am dorit, iar în momentul de faţă sunt la Mircea Eliade şi la O mică istorie a religiilor şi la Buzura - Refugii.

Pot să te întreb cine te susţine financiar acolo? Există o bursă de care beneficiezi?

Da. Anul acesta am două burse: una a Fundaţiei Hindemith şi una a Fundaţiei DAA, care susţine studenţi străini în Germania. În plus predau la o şcoală normală, dar pentru copiii germani studiul unui instrument este obligatoriu, aşa că întotdeauna au un profesor de muzică acolo; aşa că predau pian. Şi, de acum un an, sunt şi acompaniatoare oficială la o clasă de lied din facultate, la clasa profesorului Axel Bauni, colaborând de altfel şi cu profesorul Eric Schneider, ambii pianişti dar având clase de lied.

Ai amintit deja colaborarea cu Mălina Ciobanu şi cu trioul cu Andrei Ioniţă şi cu Georgeta Iordache, dar ştiu că mai cântai şi în alte formaţii camerale şi că acompaniezi şi cântăreţi

Formaţiile oficiale din cadrul facultăţii sunt împreună cu violonista Mao Konishi şi într-o formaţie de trio cu Mao Konishi şi Haruma Sato la violoncel, iar în cea ce priveşte liedul, cu soprana finlandeză Ida Antola.

Aceste formaţii sunt rezultatul cerinţelor şcolare sau al unei iniţiative ce vă aparţine?

Formaţiile iniţial au ţinut de activitatea şcolară - noi aşa ne-am cunoscut în primul meu an la Berlin, prin intermediul profesorilor de aici de muzică de cameră, care se ocupă de adunarea studenţilor şi formarea de ansambluri. Ideea a fost că după ce ne-am îndeplinit nevoile noastre şcolare, am zis până la urmă de ce nu, de ce să nu continuăm? Şi în momentul de faţă totul este extraşcolar, lucrând împreună cu profesorii din cadrul facultăţii, dar nemaiavând nevoie de semnături sau neducându-ne la ore cu acest scop.

Să zicem că pregătiţi un recital cameral, tu şi Mao Konishi. Citiţi partitura, o parcurgeţi, vă puneţi de acord… Mergeţi apoi să vă asculte cineva?

Întotdeauna. Există partea de studiu solo, apoi există repetiţiile noastre, iar în momentul în care noi suntem într-un procent destul de mare mulţumite cu ceea ce am obţinut avem cel puţin două ore înainte de a apărea pe scenă fie cu profesorul ei de vioară, fie cu profesorul nostru de muzică de cameră, fie, de ce nu, cu profesorul meu de pian.

Ştiu că tu ai participat la foarte multe concursuri şi eşti laureată a foarte multe dintre ele. Îţi place viaţa competiţională?

Îmi place foarte mult şi aştept cu nerăbdare să intru mai profund în această parte a unei cariere. Îmi doresc foarte mult să reuşesc să merg cel puţin la câteva competiţii mai importante solo. Ăsta este scopul meu pentru următorii ani. Mă motivează, recunosc, îmi dă un imbold mai mare de a da ceea ce pot eu mai bine.

Care anume dintre etape îţi place cel mai tare? Pregătirea pentru un concurs, concursul în sine, aplauzele de final, gala laureaţilor? Ce te stimulează cel mai tare?

Dacă există o gală, bineînţeles că acolo cred că se regăseşte toată lumea, dar, într-adevăr, cea mai frumoasă parte este pregătirea. Pentru că vorbim totuşi despre un concurs, nu ştii niciodată ce se va întâmpla, dar ştii foarte bine că pregătirea este cea care te va ajuta şi în viitor, iar dacă ştii să te foloseşti de acest moment atunci cu siguranţă ai câştigat ceva. Iar dacă recompensele vin după, cu atât mai bine.

Ai un repertoriu foarte amplu, foarte divers. N-o să te întreb care este compozitorul sau care sunt compozitorii tăi preferaţi, dar te-aş întreba dacă ai un tip de repertoriu pe care-l iubeşti în mod special - că e baroc, clasic, romantic, modern, contemporan? Am văzut că abordezi şi muzică nouă şi muzică românească.

E o întrebare la care mi-e destul de greu să răspund pentru că sunt într-un punct de pregătire în care îmi doresc să acumulez cât mai mult, dar recunosc că, cu cea mai mare uşurinţă, mă apropii de muzica est-europeană şi apoi de muzica nouă, asta neînsemnând că neglijez compzitori precum Beethoven şi Mozart, dar cei mai apropiaţi sufletului meu sunt compozitorii est-europeni, muzică post-romantică, muzică rusească şi muzică modernă, muzică experimentală, pentru că mi se pare extraordinar de important să promovez acest tip de muzică atâta timp cât este de calitate.

Cum arată viitorul ideal al Dariei Tudor?

Îmi doresc să progresez cât mai mult, astfel încât să mă pot numi, la un moment dat, un muzician complet, iar asta include lucruri solo şi pentru mine şi sufletul meu nu mi-aş dori să neglijez niciodată muzica de cameră, pentru că avem un repertoriu extraordinar de vast ca pianişti şi totul este solo, toată munca înseamnă o muncă singur şi tot ceea ce ţine de competiţii înseamnă tot un recital solo cel puţin… şi în momentul în care reuşesc să împart scena şi aceeaşi muzică cu cineva pentru mine este o relaxare şi cea mai mare plăcere. Bineînţeles că asta se întâmplă şi în momentul în care există un concert cu orchestra, dar lucrurile astea sunt un pic mai greu de obţinut, aşa că muzica de cameră este într-adevăr o relaxare şi o mare plăcere pentru mine. Dar viitorul sper, sper că se va baza pe o carieră solo.

Mult succes în continuare, Daria! Am văzut că ai concerte - apropo de concerte cu orchestra - şi aici, în ţară, anul viitor. În 2018 ai să cânţi Ceaikovski.

Da, Ceaikovski nr. 1 pe data de 11 ianuarie cu Filarmonica din Piteşti, iar la pupitru - maestrul Matei Pop.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian