Sorin, bine ai venit! Îţi mulţumesc mult că ai acceptat invitaţia mea!

Mulţumesc şi eu pentru invitaţie, Irina!

Constat de multe ori că există încă foarte mulţi oameni care desconsideră jazzul; eu nu sunt una dintre ele. Şi motivul pentru care eu văd în continuare jazzul ca o nişă foarte elitistă este pentru că majoritatea muzicienilor de jazz au o foarte solidă bază de muzică clasică. Tu nu eşti o excepţie în sensul acesta. Când ai virat înspre jazz?

E o poveste un pic cam lungă. O să încerc să o scurtez. Eu am început, de fapt, cu vioara. Clasa I am făcut-o la vioară, dar nu mi-a plăcut foarte mult acest instrument.

De ce?

Nu ştiu. Îmi place să ascult o vioară, dar într-un pachet de corzi, dar vioara singură... nu ştiu… nu m-a atras acest instrument. Probabil că şi din cauza asta, eu având îndreptare către jazz… vioara nu prea este în jazz şi din cauza asta cred că nu am simţit o atracţie pentru acest instrument. Dar în clasa a V-a, tatăl meu, care este şi el clarinetist, şi-a dat seama că am înclinaţie spre acest instrument. Şi m-am înscris, am dat examen la clarinet. Am făcut câteva lecţii cu tata şi am dat examen, în Bacău, la Liceul de muzică - de acolo sunt, din Bacău - şi am început să studiez muzică clasică la clarinet. Pe perioada liceului, mi-aduc aminte că mai cochetam şi cu jazzul; îmi plăcea foarte mult jazzul… de la tatăl meu, care este saxofonist şi clarinetist de jazz. La un moment dat, tot studiam eu prin casă, încercam să scot solo-uri de la celebri artişti de jazz şi tata îmi spunea "Sorin, faci o greşeală. Tu încerci să cânţi jazz, dar nu ştii armonie. În jazz trebuie să ştii armonie ca să poţi să improvizezi." Şi am zis "Bine, şi ce să fac în cazul ăsta?" "Păi, trebuie să înveţi pian sau un instrument armonic." Şi el, având şi capacitatea de a cânta la pian, m-a învăţat primele acorduri. Şi, practic, de la primele acorduri, ţin minte şi acum, am învăţat prima mea piesă, se numea The girl from Ipanema…

O bossanova…

Exact. Mi-am dat seama că acesta e un instrument care îţi deschide multe lucruri şi practic m-am îndrăgostit de el. Mi-a plăcut foarte mult. Am continuat cu clarinetul - mi-a plăcut foarte mult şi clarinetul şi muzica clasică… Iar după ce am terminat Conservatorul eram în dubiu, nu ştiam ce să fac: să continui cu clarinetul? să dau la master? să mă îndrept spre jazz? Şi aici a intervenit logodnica mea, Mihaela, şi mi-a spus "Sorin, tu eşti un om făcut pentru jazz! Tu eşti un om spontan, îţi place să improvizezi, nu te văd stând într-o filarmonică cu partitura în faţă şi doar atât. Şi cel mai bine e să continui cu jazzul." Şi m-am hotărât, am venit aici la master, am dat examen la Secţia de jazz şi am făcut doi ani de master cu domnul profesor Tiberian. Şi de aici, de la master, au început toate nebuniile, ca să spun aşa - concursuri, festivaluri. Practic, de aici am pornit.

Una dintre piesele pe care mi le-ai trimis ca să ilustrăm rubrica se cheamă chiar Michaela şi cred că-i este dedicată logodnicei tale, nu?

Da, este pentru ea. Este o dedicaţie specială.

Când ai scris-o?

A fost un moment special. Am compus-o chiar înainte să particip la Concursul de la Montreux. Cei de acolo tot timpul impun concurenţilor să vină şi cu o compoziţie şi în momentul acela chiar am simţit că trebuie să-i fac o piesă şi a avut şi bucuria să fie şi ea prezentă la Montreux şi am cântat-o pe scena de la Montreux.

În premieră?

Da.

Ce romantic! Eraţi deja logodiţi atunci?

Da.

Tu ai participat şi eşti laureat a numeroase competiţii naţionale şi internaţionale. Sunt convinsă că fiecare dintre distincţiile astea înseamnă foarte mult pentru tine. Dar, totuşi, dacă ar fi să alegi un moment cu totul special, ce-ţi vine în mine în primă instanţă de pe scena de concurs?

Păi... tocmai l-am spus. Acesta ar fi primul, iar al doilea ar fi cel din America, când am câştigat concursul American Jazz Piano Competition din Jacksonville. Practic a fost ca un vis. Nu realizam. Cred că două săptămâni o întrebam pe Mihaela: "Măi, e adevărat? Chiar s-a întâmplat chestia asta?"

Şi ea te ciupea ca să te asigure că e real ce ţi se întâmplă!

Da. Şi acela a fost pentru mine un lucru foarte important.

Pe mine mă fascinează foarte multe lucruri la muzicienii de jazz şi unul dintre ele este faptul că sunteţi nu numai interpreţi, ci şi compozitori. La tine de când datează prima piesă?

Prima piesă închegată… ştiu că a fost demult. Era chiar de pe vremea când eram la Bacău, la liceu, prin clasa a X-a cred sau a XI-a, şi atunci, în perioada aia, cochetam mai mult cu jazzul funk; îmi plăcea foarte mult. Şi aia a fost prima mea compoziţie. N-a fost publicată, dar mi-am propus anul acesta să adun toate compoziţiile mele vechi şi chiar să fac un album cu ele. Sunt foarte multe pe care le-am băgat la sertar şi am uitat de ele.

Şi acum ai să revii probabil asupra lor sau le laşi aşa, în forma în care au fost gândite atunci?

Aş vrea să revin, da. Şi ştiu că acele compoziţii vor avea un succes pentru că mulţi muzicieni, compozitorii, în mod special, fac o greşeală - şi eu am făcut greşeala asta: uităm de primele compoziţii, care sunt, de fapt, cele mai sincere. Tot avansăm, vrem mai mult, vrem mai mult, dar de fapt alea sunt cele mai bune compoziţii. Şi de asta vrea să pun accent pe asta anul acesta.

Cum decurge la tine procesul componistic? Ai o rutină anume? Mă rog, dacă se poate vorbi de rutină în jazz, nu ştiu…

Nu. Totul e foarte spontan şi imprevizibil, dar… ceva ce-ar putea fi pentru mine când încep să compun ar fi povestea. Mă gândesc la o poveste şi mă inspir din viaţa mea. Cum m-am gândit la Mihaela. La fel, am mai făcut o compoziţie pentru căţelul meu, care se numeşte Little Maximus şi, la fel, încerc să-l descriu prin muzică - cum e el, jucăuş. Tatălui meu, la fel, i-am dedicat Song for my lion - eu aşa îl alint, leul meu. Deci încerc să mă inspir cumva din viaţa reală.

Astea toate sunt, de fapt, nişte mici portrete, din câte înţeleg. Te inspiră şi întâmplări mai puţin fericite din existenţa cotidiană?

Da. Spre exemplu, am o compoziţie care este dedicată surorii mele, Roxana, şi la vremea aceea, când am compus-o, ea a trecut printr-un moment în viaţă mai puţin plăcut şi piesa la început are o notă de tristeţe; spre mijloc simţi că lucrurile parcă se deschid înspre bine, parcă simţi o speranţă şi finalul piesei are o notă pozitivă. Exact asta s-a şi întâmplat cu ea; lucrurile au fost mai puţin plăcute la început şi, într-un final, a fost bine.

Mă bucur foarte tare că ai descris piesa asta în termeni de structură pentru că probabil că multă lume încă are senzaţia că jazzul e aşa, o nebuloasă, ţine numai de improvizaţie… Dar există acolo întotdeauna, chiar şi atunci când vorbim de free jazz, o structură. Spune-ne puţin despre asta, în linii mari, te rog!

Da, chiar dacă muzica asta e improvizată şi spontană, tot trebuie respectate nişte reguli; trebuie să ai o formă bine stabilită. Dau exemplu, AABA. Şi cu improvizaţia trebuie să fii atent. Mai întâi cânţi tema, apoi improvizezi şi, la sfârşit, expui din nou tema. Aşa ar fi normal şi corect, dar în zilele noastre văd că s-au cam schimbat lucrurile. Se poate începe cu o improvizaţie, nu se mai poate cânta tema, dar tot trebuie, chiar dacă e o libertate foare mare, tot trebuie respectate ceva legi.

Şi-apoi intervin şi ceilalţi muzicieni cu care cânţi, cu reprizele lor solo, de exemplu. Tu nu cânţi întotdeauna solo, ai şi un trio. Când l-ai fondat?

Trio-ul este format în 2011, în primul an de master. A fost cu Adi Flautistu la contrabas şi cu Attila la tobe. Atunci am format pentru prima oară un trio.

Era în scop didactic, să spunem, sau a fost o iniţiativă a voastră, separată de cursurile de la Universitate?

Domnul profesor Mircea Tiberian m-a îndemnat să îmi fac un trio pentru că eu voiam să mă înscriu la un concurs, tot la îndemnul lui. Mi-a propus să merg la Târgu Mureş. Acela a fost practic primul concurs la care am participat şi mi-a spus "Sorin, caută-ţi doi băieţi ca să poţi să te înscrii la concurs!" Adrian era la clasic, nu era la jazz, dar eu ştiam că el cochetează cu jazzul şi eu un basist foarte bun şi foarte talentat. Am luat legătura cu el, el s-a bucurat… el mi-a făcut cunoştinţă cu Attila, toboşarul, şi am început să repetăm împreună. Am fost la concurs şi surpriza noastră a fost că am câştigat Marele Premiu.

Care este acum, în 2017, formula Trioului Sorin Zlat?

Răzvan Cojanu la contrabas şi Laurenţiu Ştefan la tobe.

Şi când s-a închegat aşa, în forma asta?

În forma asta cred că de vreo trei ani cântăm împreună. Bine, au mai fost schimbări, pentru că muzicienii de jazz - cei care sunt în România - suntem "mercenari". Suntem nevoiţi să mai cântăm şi cu alţii şi diferite alte genuri de muzică să supravieţuim. Şi din cauza asta este foarte greu să menţii un grup stabil, cu aceiaşi oameni. Bineînţeles că am fost nevoit să mai aduc şi alţi colaboratori - Claudiu Purcarin la tobe, zis "Naşu", Sabin Tarabeca, Laurenţiu Zmău… la contrabas la fel… Michael Acker, Flautistu, domnul Cătălin Răzvan, care este profesor la Conservator, şi mulţi alţii. Dar formula de bază în momentul acesta este cu Răzvan Cojanu şi cu Laurenţiu Ştefan.

Îmi place că ai folosit cuvântul muzicieni, pentru că eu tot aud în lumea asta a voastră, a jazzmenilor, cuvântul muzicant, care pentru mine are o conotaţie depreciativă. Tu ai trecut în CV-ul tău, la profesie: muzician. Se mai foloseşte termenul de muzicant? Şi de ce? Mie mi-e neclar.

Se foloseşte şi o să-ţi explic de ce şi ce semnificaţie are. Bineînţeles că la televizor, la radio n-aş putea să mă exprim cu acest cuvânt; e cumva, un jargon al nostru, al muzicanţilor - acum l-am spus…(râde)

Iată!

E un cuvânt destul de puternic pentru un muzician. Când eşti declarat muzicant înseamnă că eşti capabil să cânţi în orice situaţie, sub orice condiţii. Adică un muzicant înseamnă că poate să cânte un gen de muzică foarte bine. El e muzician de jazz sau de clasic dar, în acelaşi timp, poate să cocheteze foarte bine şi cu alte stiluri de muzică - pop, rock, poate muzică populară, folclor ş.a.m.d.

Deci e vorba de o versatilitate, de capacitatea de a te adapta la orice gen muzical...

Eu călătoresc foarte mult, cânt foarte mult prin străinătate şi, la un moment dat, chiar am avut discuţii cu muzicieni din străinătate pe tema asta şi chiar şi ei folosesc chestia asta

Americanii cum se auto-numesc? Cats?

Da, cats, exact. Există chestia asta şi în străinătate.

Tu te vezi mai aproape de scena muzicală a jazzului american sau de cea europeană? Are muzica ta şi influenţe folclorice româneşti?

Mă văd mai aproape de jazzul american, dar folosesc şi elemente din muzica europeană, din muzica clasică, şi de ceva timp, de vreo doi ani, am început să iau şi elemente din muzica folclorică românească, să le îmbin cu jazzul, pentru că am văzut că se gustă foarte mult în afară. Am avut un mare succes şi în chestia asta am implicat-o şi pe Mihaela (Alexa, logodnica lui Sorin). Ea este soprană şi cântă, bineînţeles, şi muzică uşoară. Interpretează cu vocea aceste piese şi eu vin cu aranjamentul de jazz şi am avut succes în străinătate cu acest proiect.

Eu am găsit un singur material discografic, oficial cel puţin, al tău. Sigur, tu ai o mulţime de imprimări, mi-ai şi trimis foarte multe. Se cheamă Endurance şi este titlul uneia dintre piesele de pe album. În ultimii ani există un trend - muzicianul de jazz nu mai apelează la case de discuri, pentru că e greu să intri în vizorul lor, şi-atunci îşi creează propriile case de discuri unde-şi lansează imprimările cu compoziţiile, interpretările proprii. La tine cum stau lucrurile? Endurance e un album din 2015, dacă nu mă înşel. Unde a apărut?

Da, din 2015. La mine nu a fost cazul. Eu am semnat acest CD cu Casa de producţie A&A Records; Andi Enache, el m-a ajutat, el e acolo producător. Ştiu, am auzit şi eu de lucrurile astea, că se pot face CD-urile şi pe cont propriu, dar am găsit această casă de discuri care mi se pare foarte ok şi au o distribuţie foarte bună.

Asta-i altă problemă. Distribuţia!

Da. Distribuţia este foarte bună la ei. Apare pe toate platformele on-line şi în ţară apare la librăriile Cărtureşti, Humanitas. Auzisem că se poate face şi pe cont propriu, dar mi se pare destul de greu cu distribuţia pe cont propriu. Aşa, poţi să-l faci, dar după aia dacă nu-l distribui… e o muncă foarte mare şi nu mai ai timp de nimic… să mai compui, să mai cânţi… Trebuie să te ocupi de asta.

Tu n-ai un agent, presupun. Voi vă ocupaţi în general singuri, vă aranjaţi singuri participările în festivaluri, la concursuri, cântări, nu-i aşa?

În mare parte, da. Mai sunt contactat de tot felul de organizatori, dar în mare parte eu mă ocup. Şi logodnica mă mai ajută şi mai am o soră în America - Ioana Marcu; ea se implică foarte mult pe partea americană, ea mă manageriază foarte mult.

Am citit că, de ceva vreme, cochetezi şi cu muzica de film. Cum a început povestea asta cu muzica de film? Te-a solicitat cineva?

Nu. Pur şi simplu stăteam pe Facebook şi la un moment dat am văzut un anunţ că e un concurs în Polonia pentru compozitori de muzică de film. Eu n-am mai făcut chestia asta, dar eram atras de coloanele sonore. Când auzeam coloane sonore celebre îmi plăceau foarte mult.

Pe cine admiri?

John Williams şi Ennio Morricone.

Clasicii, deci.

Da. Şi mi-am zis să încerc. Eu am un homerecording studio şi tot mai făceam prin casă chestii de-astea, mai puneam imagine, încercam să fac compoziţii pe imagine. Şi am zis că acum, dacă s-a ivit concursul acesta, să încerc acest lucru. Am făcut ce au cerut ei acolo; au trimis un film de animaţie şi un scurt metraj artistic. Am compus coloanele sonore şi le-am trimis să văd dacă se întâmplă ceva. Am trimis de două ori, n-am intrat mai departe. A fost o încercare pentru mine. Dar mi-au fost de folos aceste demo-uri pentru că le-am dat mai departe, la diferite case de producţie de film şi s-ar părea că pe viitor s-ar putea să încep să lucrez…

Deci e ceva recent?

Da.

Industria filmului a crescut foarte mult în ultimii ani aici, în România, atât calitativ, cât şi cantitativ. Ţi-ar plăcea să faci ceva anume - animaţie, lung metraj, scurt metraj?

Nu. Orice.

Orice te stimulează intelectual şi artistic.

Exact.

Cum arată viitorul ideal pentru Sorin Zlat?

Viitorul ideal… e greu de spus. Nu ştiu dacă ajungi vreodată să spui că acesta e ideal, dar tind să fac mai multe în ţară pe parte de jazz pentru că eu cânt foarte mult şi sunt foarte solicitat în afara ţării. Dar stând aici, locuind în ţară, în Bucureşti, e dureros cumva să ştii că poţi să faci şi să exprimi ceva şi vezi că sunt multe porţi închise şi nu poţi să te exprimi. Şi asta mi-aş dori. Să cânt mai mult în ţară şi să fac mai multe proiecte de jazz aici, în ţară, nu în străinătate.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian