Rodica, îţi propun să începem discuţia nu din trecutul, ci din viitorul tău - în 4 noiembrie vei cânta în premieră în opera În trup a Dianei Rotaru. În ce stadiu se află producţia? (Interviul a fost realizat în data de 19 octombrie 2017)

Noi am început repetiţiile muzicale de două zile. Începe să sune bine. Diana pare mulţumită, iar noi continuăm să lucrăm deocamdată muzical, iar de sâmbătă începem şi repetiţiile de regie.
Cât de stresant e să ai în faţa ta, în calitate de dirijor, chiar persoana persoana care a scris muzica?

Păi, eşti poate un pic mai atent decât ai fi de obicei, pentru că ţi-e teamă să nu ratezi vreun sfert de notă sau vreun sfert de ton…

Aşa deci, e o partitură foarte dificilă, înţeleg.

Pentru mine a fost o provocare. Poate pentru cineva obişnuit cu această muzică nu, însă pentru mine este prima oară când abordez acest tip de muzică.

Şi ce te-a făcut să spui da?

În primul rând promptitudinea Dianei, care mi-a propus de aproape un an, ceea ce este mare lucru pentru compozitorii contemporani; apoi partitura, pe care am citit-o din primul moment şi am zis "Uau!".

Diana te-a avut, oare, pe tine-n minte când a scris rolul?

Nu cred. Opera a mai fost cântată şi anul trecut, însă acum este pusă în scenă. Aceasta este noutatea. Iar Diana nu ştia că eu aş cânta şi acest gen. Nici eu nu ştiam că aş cânta acest gen de muzică, până am văzut partitura şi am zis că e o provocare şi aş vrea să fac şi asta.

Până acum ai cântat mai mult baroc, clasic şi belcanto.

Exact. Iar la belcanto m-am cam oprit. Când vedeam partiturile de Verdi spuneam nu, încă nu e momentul.

Deci alegerea repertoriului e şi o chestiune ce ţine de vârstă? Cum ştii ce rol ţi se potriveşte? Adică ştii că eşti soprană din punct de vedere timbral, din punct de vedere al ambitusului, dar apoi sunt o mie şi una de clasificări care depind, poate, şi de vârsta interpretului?

Nu ştiu. În cazul meu ţin şi de vârstă, în cazul altora nu ştiu.

Câţi ani ai Rodica?

31.

Mulţi înainte!

Mulţumesc. Ce întrebare directă! N-am putut să o evit.

Contează. De exemplu, dacă vorbesc cu un bas şi-mi spune că are 31 de ani, asta înseamnă că mai avem de aşteptat vreo zece ani până să se coacă; vocile grave au tendinţa să se coacă mai târziu, nu-i aşa?

Într-adevăr, la ei e nevoie de mai multă răbdare ca să abordeze roluri. În cazul meu, mă ghidez foarte mult pe ce-mi spune vocea. Dacă vocea peste doi ani o să-mi spună Ok! Poţi cânta Verdi…

Şi asta cum afli?

Probând. Am consilieri buni...

Cine te consiliază?

Momentan Krassimira Stoyanova şi ea crede că în câţiva ani Verdi va fi piece of cake, aşa că eu aş zice să merg şi pe mâna ei. Bineînţeles, e şi în funcţie de cum mă simt. Pentru că dacă simt că e obositor, nu voi aborda acest rol. E întotdeauna în funcţie de cum mă simt.

Când ai cunoscut-o pe Stoyanova?

Anul trecut.

Cu ce ocazie? Cum aţi început să lucraţi?

I-am scris un e-mail şi am întrebat-o dacă ar avea plăcere să lucreze cu mine. Ea mi-a spus: trimite-mi înregistrări şi după aia mai stăm de vorbă. Am trimis înregistrări şi a spus: uite, eu perioada următoare, două luni, sunt la Zürich. Şi-am zis: Ok. Când pot veni? Mi-a spus când să mă duc, m-a ascultat şi a zis: De astăzi vom lucra împreună. Îmi face plăcere. Eu eram topită de această replică a ei, aşa că… lucrăm împreună, ne trimitem înregistrări când nu suntem aproape fizic, pe Skype… suntem într-o relaţie foarte apropiată.

Cine a mai ajutat la dezvoltarea ta vocală şi a personalităţii tale?

Indubitabil Eleonora Enăchescu, cu care am lucrat 12 ani şi, practic, este cea care-a format această voce şi care m-a încurajat în toate momentele grele de care cu siguranţă şi tu ştii că apar în formarea unui cântăreţ.

Care au fost momentele grele pentru tine?

Acum, dacă mă uit în urmă, nici nu le mai văd. Chiar vorbeam şi cu o prietenă care mi-a luat un interviu şi nici nu aş putea să mai spun că au fost grele, dar totuşi au fost. Răbdarea poate fi o probă foarte grea în ceea ce priveşte formarea unei voci.

Adică satisfacţiile nu sunt atât de rapide pe cât le-ai vrea.

Nu sunt deloc rapide.

Dar tu eşti foarte ambiţioasă, foarte răbdătoare, foarte serioasă.

Din fericire, sunt răbdătoare şi asta poate m-a salvat.

Probabil că de răbdare e nevoie şi în lucrul cu colegii tăi de scenă, cu regizorii, dirijorii şi aşa mai departe. S-a întâmplat să-ţi pună cineva la încercare răbdarea? Nu trebuie să dai nume.

Nici nu voi da. Sigur, sigur. Întotdeauna poate apărea cineva care vrea să-ţi pună răbdarea la încercare.

Şi ce e de făcut?

Poate n-ar trebui luaţi în serios în totalitate. Adică eu dacă primesc o critică care-mi poate fi de ajutor pe viitor o voi lua în serios, însă dacă sunt doar vorbe-n vânt sau păreri încerc să stau departe şi să-mi intre pe-o ureche şi să-mi iasă pe alta… dar, într-adevăr, au fost şi regizori şi dirijori care poate au avut alte păreri decât aş fi avut eu.

Dar v-aţi întâlnit la mijloc?

Cu siguranţă. Întotdeauna ne-am întâlnit, de multe ori chiar în timpul premierei ne-am întâlnit… sau chiar după… au venit şi mi-au spus că totuşi am învins împreună.

Una dintre colaborările tale importante - cel puţin de aici, din România - a fost cea cu regizorul Andrei Şerban. Cum aţi lucrat împreună? Între altele aţi colaborat la realizarea spectacolului cu Indiile galante

Exact. A fost o colaborare foarte productivă în ceea ce mă priveşte. Eram şi foarte tânără, aveam 25-26 de ani.

Asta însemna că erai şi foarte obedientă?

Poate că nu. Obedientă n-am fost, nu face parte din mine. Nu am fost obedientă, dar până la urmă, cum spuneam, am ajuns la un numitor comun. De la el am avut foarte multe de învăţat fără doar şi poate. E o personalitate culturală, e o enciclopedie şi dacă ai atenţia sporită ai foarte multe de învăţat când lucrezi cu el. E foarte spontan şi asta te poate dezechilibra un pic, mai ales când eşti foarte tânăr şi nu ştii ce e bine, ce e rău, n-ai o imagine de ansamblu foarte bine formată.

Spontan însemnând că se întâmpla să spună o dată ceva şi a doua oară să susţină exact opusul a ceea ce spusese… La asta te referi?

La asta mă refer. El lucra pe noi ca personalităţi şi, automat, cunoscându-te mai bine de la zi la zi îşi schimba şi el reperele şi… eu zic că pentru mine a însemnat foarte mult colaborarea cu el.

Cu care alţi regizori ai mai lucrat?

Am lucrat şi cu Beatrice Rancea, am lucrat cu Anda Tăbăcaru-Hogea în România; am lucrat cu Csaba Némedi în Austria foarte mult, la două producţii deja. Uite că acum mă pui în dificultate. Memoria numelor pentru mine este o provocare întotdeauna.

Nu e nici o problemă, nu e nici un test aici. Locuieşti de ceva vreme în Austria. De câţi ani?

De patru ani.

Doar de patru! Mie mi se părea că sunt mai mulţi, nu ştiu de ce.

Mie deja mi se par foarte mulţi.

Ce te-a făcut să te muţi acolo?

Deja începusem să cânt foarte mult în afara ţării şi, pur administrativ, am ales să mă mut alături de Gabriel (Bebeşelea) la Viena. El studia la Viena şi-atunci am zis că ar fi dificil ca unul să locuiască în România iar altul în Austria, aşa că ne-am mutat împreună în Austria.

Mi se pare şi aşa foarte dificil să manageriezi o relaţie de cuplu în care, cel puţin în mintea mea, sunteţi plecaţi fiecare într-un alt colţ de lume…

Nu doar în mintea ta, ci şi în realitate.

Cum funcţionează, deci, o relaţie de cuplu între doi muzicieni foarte, foarte ocupaţi?

Se bazează pe foarte multă încredere. Şi aşa a fost de la începutul relaţiei. El a primit o bursă la Concertgebouw din Amsterdam la câteva luni după ce ne-am cunoscut.

Şi l-ai lăsat să plece!

Şi l-am lăsat să plece. (râde) Eu călătoream lunar la Amsterdam, poate şi la trei săptămâni. Aşa facem, deci. Unul trebuie să călătorească mai mult. Când avem puţin timp liber, unul dintre noi ia avionul şi vine alături de celălalt şi, uite aşa, stăm câteva ore împreună, câteva zile împreună. Vara aceasta am stat chiar două luni împreună, ceea ce e un record.

Asta e o altă probă. Sunt cupluri care nu petrec foarte mult vreme împreună şi tocmai asta e foarte benefic pentru ei. Şi apoi şi statul împreună foarte multă vreme, legat, poate deveni dificil. V-aţi înţeles?

Da, ne-am înţeles foarte bine. Fiind muzicieni amândoi, ştim ce înseamnă spaţiul personal şi ştim ce înseamnă timpul de studiu, o lucrare nouă care necesită foarte multă atenţie. Atunci noi ne dăm foarte multă libertate în ceea ce priveşte spaţiul acesta de care avem nevoie. Şi funcţionează.

Spuneai că o ai consilieră pe Krassimira Stoyanova, dar sunt absolut sigură că unul dintre consilierii tăi în materie de muzică este chiar Gabriel Bebeşelea.

Cu siguranţă, da.

Ce ai învăţat aşa, în mare, lucruri importante, de la el?

Păi, fiind alături de un dirijor, am învăţat ce-şi doresc ei.

Ce-şi doresc ei? Spune-ne şi nouă, împărtăşeşte-ne!

Trebuie să luăm o partitură să vă arăt punctual ce-şi doresc ei. Foarte multă atenţie faţă de partitură. Nu zic că înainte nu aş fi acordat această atenţie, dar acum o privesc mult mai consistent, adică încerc să nu îmi mai scape nimic.

Te-a învăţat cumva şi tipul de analiză pe care o foloseşte el pentru partituri noi?

Ei, asta nu.

Principii, atunci?

Poate… primele principii, dacă le putem spune aşa, însă în aşa detaliu nu am intrat pentru că s-ar putea să mă debusoleze atâta informaţie.

Eu nu cred. Cunoscându-te, nu cred asta. Ăsta e un clişeu, legat de capacităţile intelectuale ale cântăreţilor, nu?

Ştiu, dar ne amuzăm pe seama lui. Şi… să ne păstrăm umorul.

Cum vă comportaţi când sunteţi împreună pe scenă?

Nu ştiu dacă ne-ai văzut împreună. Ne-ai văzut împreună?

Cred că da. Aici, la Sala Radio, la un moment dat, într-un concert cu muzică barocă.

Lully, probabil.

Da. Te simţi în siguranţă când cânţi cu el?

Eu mă simt, într-adevăr, în siguranţă. Sper că şi el se simte în siguranţă. Eu chiar mă simt în siguranţă alături de el. Nu verbalizăm în timpul actului artistic, însă pot depista în privirea lui că e în regulă.

Se întâmplă să depistezi că ceva nu e în regulă?

Da. Dar s-a întâmplat destul de rar. Poate de două, trei ori. Însă noi nici nu am colaborat foarte mult. Ni s-a întâmplat relativ rar, poate o dată, de două ori pe an. Şi ceea ce ne amuză cel mai tare e că prima oară s-a întâmplat fără ca organizatorul să ştie că noi formăm un cuplu.

V-aţi distrat?

Da, bineînţeles. Am fost invitaţi total separat. Bineînţeles, ştiam că vom fi împreună, dar a fost amuzant cum s-a întâmplat, chiar pe scena Sălii Radio.

Aici, la noi!

Pe noi ne leagă foarte multe de Sala Radio.

Bune, sper!

Da. Debutul meu cu o orchestră profesională a fost cu Orchestra de Cameră Radio.

Era în cadrul stagiunii "Muzicieni de azi, muzicieni de mâine", cred?

Da, aveam 19 ani.

Ce ai cântat atunci?

Exsultate, jubilate de Mozart. Doamna Rodica Sava mă plăcea foarte mult şi mă aprecia foarte mult şi, practic, prin dânsa am reuşit să lansez soprana Rodica Vică.

Să revenim, te rog, la colaborarea ta cu Gabriel. Acum, în decembrie, o să realizaţi o imprimare cu Orchestra Radiodifuziunii din Berlin. E vorba despre o partitură cu totul inedită de George Enescu. Ne dai nişte detalii, te rog?

Oratoriul "Strigoii". Enescu a compus acest oratoriu doar în formă de schiţe, pe care le-a terminat Cornel Ţăranu. Practic, le-a pus cap la cap deoarece erau foarte multe schiţe, iar el s-a bazat pe textul lui Eminescu "Strigoii", iar în incursiunea acestui text a reuşit să le pună cap la cap şi să formeze acest oratoriu.

Cum arată partitura ta?

Destul de dificilă. Dar, iarăşi, este o provocare, ceea ce pe mine mă bucură. Pot să-mi extind, practic, câmpurile acestea Baroce, Clasice şi Belcantiste şi în această direcţie.

Cât timp aveţi la dispoziţie pentru imprimări?

Vom înregistra aproximativ cinci zile. Nu e mult. Mie, practic, mi s-a alocat o singură zi. Sper să ne descurcăm în această zi. Sunt patru personaje - soprană, tenor, bariton şi bas. Este în trei părţi. Durează aproximativ 45 de minute.

Aşteptăm să auzim.

Da, şi noi.

Nu ştii când o să fie lansat discul, nu?

Bănuiesc că la anul. Nu ştim foarte multe detalii.

E o imprimare pe care o faceţi pentru Radiodifuziunea din Berlin?

Da. Pentru casa lor de discuri. Iar ei vor prelua aceste drepturi şi vor decide cine va produce. Se va face un CD şi va apărea şi Pastorale-Fantaisie a lui Enescu. Va fi un CD Enescu.

Dar cum s-a ajuns la această colaborare? Totuşi, nu e vorba despre o orchestră românească, ci de una germană.

Tu ştii că în afara ţării există această dorinţă pentru repertorii nemaicântate, proaspăt descoperite, iar ei au primit această propunere cu braţele deschise.

Din partea cui a venit propunerea?

Din partea agenţiei lui Gabriel.

Sunteţi afiliaţi aceleiaşi agenţii?

Nu. Agenţia lui se ocupă de dirijori şi orchestre, însă voi colabora în câteva proiecte ale lor şi eu.

Tu nu ai un agent în momentul acesta?

Deocamdată nu. Nu mai am. Am avut un agent, deocamdată sunt în căutări şi discuţii.

Ai renunţat tu?

Da. Am renunţat eu.

De ce?

Din lipsa de seriozitate a acestei agenţii care m-a reprezentat până acum câţiva ani.

Cred că ţi se spune des că semeni cu Cecilia Bartoli

O, da! Poate chiar prea des! Mai ales în ultima perioadă (râde)

Asta voiam să te întreb - care e reacţia ta?

Iniţial mă bucur. Însă când se face o comparaţie între actul ei artistic şi actul meu artistic, nu mă mai bucur, recunosc! Mi-ar plăcea ca lumea să vadă mai mult decât o imagine şi poate câteva grimase comune (pentru că aici e problema); ar trebui să audă şi diferenţele vocale şi de interpretare. Suntem diferite! Adică pentru mine ea nu a fost niciodată un model. Într-adevăr am admirat-o, am şi cunoscut-o, la Salzburg, dar nu am tratat-o ca pe un model.

Dar ai un model?

Da. Primul meu model a fost Eleonora Enăchescu, iar faptul că aveam acces la ce ne învăţa ea şi la ce cânta cu noi în timpul cursurilor a însemnat foarte mult pentru mine. Eu, practic, mi-am dezvoltat registrul înalt datorită ei. Cânta cu noi, de fiecare dată, supraacute, iar noi, sau cel puţin eu, eram foarte ambiţioasă de a ajunge la acea performanţă. Deci pentru mine ea a fost un model în ceea ce priveşte direcţia asta, de ambitus cât mai larg şi de egalitate vocală.

Apropo de pedagogie - te vezi predând canto, mai devreme sau mai târziu?

Da, cu siguranţă!

Crezi că ai răbdarea necesară? (văd că răbdare e cuvântul pe care l-ai folosit cel mai des în timpul discuţiei noastre)

Atâta timp cât vor fi ore active, da!

Ce ar însemna o oră inactivă pentru tine? Ce anume te-ar plictisi îngrozitor?

Lipsa de reacţie a studentului din faţa mea. Sau lipsa lui de implicare mentală. Asta nu ştiu dacă m-ar plictisi, mai degrabă m-ar enerva cumplit să ştiu că eu sunt dispusă să-i dau nişe informaţii iar el nu vrea să le folosească. Dar lipsa de reacţie mă enervează în general. Cred că nu avem foarte mult timp şi bine ar fi ca timpul pe care-l avem să-l valorificăm, nu?

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian