Un personaj care - în mod obișnuit - nu se adresează publicului altfel decât prin intermediul... muzicii. S-a spus uneori despre acest mare pianist că este, în felul său, un excentric. Depinde, firește, de maniera în care înțelege fiecare o astfel de noțiune. A știut să rămână întotdeauna El însuși - inegalabilul RADU LUPU.

Când, spre sfârșitul anului 1990, au sosit la București tinerii membri ai unei excelente formații camerale pariziene (recent premiate și mult elogiate) au mărturisit că simțeau o emoție aparte știind că se află pe aceste meleaguri: de aici au plecat cândva cei mai extraordinari trei pianiști ai lumii (din secolul XX) despre ei li se povestise la Conservatorul din capitala Franței că ilustrează valoarea autenticității artei interpretative: Dinu Lipatti, Clara Haskil și Radu Lupu.

Era vorba despre generații diferite de artiști, dar aprecierea trece dincolo de ”moda” fiecărei perioade atunci când se referă la esența expresiei interpretative, dincolo strălucirea virtuozității, atingând o naturalețe cuceritoare; orice partitură (de Beethoven, Brahms, Schumann sau, mai ales, de Schubert) atinge acea simplitate greu de egalat. Pare Muzica pură descoperită cu acea credință în adevărul Artei, dincolo de timp și spațiu. In fața publicului de la Salzburg (alături de orchestrele conduse de Karajan sau de Muti), de la Londra, de la București, Lucerna sau de pe continentul american Radu Lupu și-a ”convertit” auditoriul an după an, deceniu după deceniu păstrând aceeași prospețime și generozitate a interpretărilor, rostite sau - mai degrabă - trăite cu sinceritatea unui mare Muzician.

S-a scris mult despre Pianistul Radu Lupu (cel care aniversează chiar în 30 noiembrie 65 de ani) cu o multitudine de elogii. In această săptămână vă invit pe dumneavoastră (cei care urmăriți Anotimpul discurilor de luni, marți, joi și vineri) la un ... ”exercițiu de admirație”, ascultând pagini pentru pian de Franz Schubert în viziunea lui Radu Lupu.