Pe un singur portativ, pentru un instrument mic, Bach a creeat o lume întreagă în care a concentrat cele mai profunde gânduri şi cele mai puternice sentimente. nota Clara Schumann despre Sonatele şi Partitele pentru vioară solo.

Şase opusuri în care Bach demostrează profunzimea şi forţa de expresie a viorii. Acestea sunt lucrările către care ne îndreptăm atenţia din nou.

Fiecare interpretare a sonatelor şi partitelor pentu vioară solo are ceva aparte. Ce anume atrage atenţia în cazul variantei lui Szeryng? Respectul faţă de partitura bachiană, tonul viorii, şi probabil tempourile alese.

Se spune că dacă aveţi momente de îndoială în ceea ce priveşte existenţa Divinităţii atunci trebuie să să ascultaţi Ciaconna inclusă în cea de-a doua Partită. Nimic din ceea ce a fost creeat acolo nu putea exista fără Dumnezeu.

Cu puţin timp înainte de 1950, Arthur Rubinstein l-a auzit pentru prima dată pe Szeryng interpretând Bach. A fost atât de emoţionat încât lacrimile l-au împiedicat să mai scoată vreun cuvânt. Aceasta a fost întâlnirea în urma căreia cei doi au început o minunată colaborare.

Interpretarea lui Szeryng exercita o anume fascinaţie nu numai la nivelul sunetului, ci şi în ceea ce priveşte atmosfera creeată, iar aceasta se datora deopotrivă tempourilor pe care le-a abordat. Ele par şi astăzi perfecte: sunt exact acel timp care te lasă să asculţi, să reflectezi şi să-ţi construieşti propria imagine.

Au existat de-a lungul timpului o serie întreagă de variante interpretative. Greu de spus care este cea mai bună. Milstein dă valoare partiturii, Stern este emoţionant, Perlman clar, echilibrat, cu un sunet plin, Hilary Hahn este luminoasă, strălucitoare. Nu vorbim aici însă de o competiţie şi de aceea cred că testul final ar trebui să fie dat de dorinţa de a asculta la nesfârşit aceeaşi interpretare. Să fie oare Henryk Szeryng cel care determină o astfel de dorinţă? Un răspuns care depinde de fiecare.