Nu era pentru prima dată când Ludwig lucra simultan la mai multe lucrări. Aşa se întâmplase şi cu Missa în Do major, op. 86, comandată lui de prinţul Nikolaus Esterhazy al II-lea. Pe când Papá Haydn era angajatul lui, în fiecare an scria pentru onomastica soţiei acestuia, o asemenea amplă lucrare vocal-simfonică. Pentru a păstra tradiţia, fusese rugat Beethoven să facă acest lucru. Efectul nu a fost cel scontat, prinţul nefiind mulţumit de rezultat, iar Beethoven plecând de la Eisenstadt unde se afla biserica, într-o furtună de nervi. Mai mult, a suprimat dedicaţia pe care i-o scrisese pe pagina de titlu. Patru ani mai târziu, în 1812, Beethoven i-a dedicat lucrarea patronului său de atunci: Prinţul Kinsky.

Nici azi opusul nu se regăseşte printre preferinţele interpreţilor, chiar dacă mulţi poate nici nu cunosc povestea celui mai umilitor eşec public al compozitorului, cum apare în scripte. Există critici care o apreciază, însă, după cum au existat şi atunci, precum E.T.A. Hoffmann care publica în 1813 o recenzie după apariţia în tipar a Missei. Vechi şi nou în muzica bisericească se intitula articolul din Allgemeine musikalische Zeitung în care teoriei sale privind caracterul polifonic al muzicii după tradiţia palestriniană, i se adăuga acum stilul vocal-instrumental determinat de acumulările istorice în compoziţie, prin aceasta muzica nemaifiind atât de legată de cuvânt şi conferind publicului acces mai uşor la sfera metafizică, la lumea spiritului...