Vă invit să ascultaţi o nouă emisiune dedicată ultimului concert din Festivalul Beethoven de la Bonn – festival ce s-a încheiat în 3 octombrie 2009 cu un eveniment susţinut de Orchestra de Cameră Mahler, dirijată de Kent Nagano.

Săptămâna trecută am ascultat primele două lucrări din programul acelei seri: Marea fugă op.133 de Ludwig van Beethoven şi lucrarea Metamorfoze de Richard Strauss. Astăzi vă propun opusul care a încheiat festivalul Beethoven de la Bonn – ediţia 2009: Simfonia I în do minor de Johannes Brahms.

„Lucrările au legătură unele cu celelalte, din punct de vedere istoric mă refer în primul rând. De exemplu este binecunoscut faptul că Brahms simţea că are o mare responsabilitate pe umerii săi că purtător al tradiţiei instaurate de Beethoven în cele 9 simfonii ale sale. Şi responsabilitatea aceasta era aşa de mare că Brahms scria în scrisorile sale că era aşa de impresionat de Beethoven că de aceea i-a luat atât de mult timp până să scrie prima sa simfonie. În sfârşit, când aceasta a venit, a fost o adevărată capodoperă. Nu foarte mulţi compozitori sunt capabili să scrie o primă simfonie perfectă aşa cum a scris-o Brahms; această simfonie priveşte înapoi înspre Beethoven, şi de aceea critica de astăzi, dar şi cea din vremea lui Brahms – mă refer la Hans von Bullow – consideru că prima simfonie a lui Brahms ar fi o a zecea simfonie a lui Beethoven.”

Dirijorul Kent Nagano - gânduri despre ultima lucrare pe care a inclus-o în programul serii de 3 octombrie 2009 propus publicului aflat în sala Beethoven din Bonn.

Şi un ultim gând al dirijorului Kent Nagano despre ceea ce consideră că este cel mai important în viaţă:

„Cel mai important pentru mine este să am timp, să am timp pentru a lăsa muzica să se întâmple. Trăim nişte vremuri când lucrurile par să se întâmple din ce în ce mai repede. Dar nu este prima dată în istorie: şi în timpul Revoluţiei industriale din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea toată lumea se plângea de cât de repede se întâmplă lucrurile, că nu mai este timp pentru nimic. Totul în istorie se întâmplă în cicluri, acum însă avem tehnologia care se dezvoltă atât de repede: emailurile, ipodurile, downloadarea de pe internet, reality show-urile de pe televiziuni, ştiri instantanee pe CNN, toate creează impresia că timpul trece mai repede. Dar nu poţi face muzică de calitate şi nu o poţi aprecia în calitate de public fără a avea timp pentru studiu, pentru a lăsa pur şi simplu frumuseţea să se întâmple. Deci, pentru mine timpul este foarte important.”

Pentru orice iubitor al muzicii care ajunge la Bonn, o destinaţie obligatorie este casa în care s-a născut Beethoven. Însă Bonn-ul nu este doar oraşul în care a văzut lumina zilei Beethoven, ci şi oraşul în care s-a stins un alt mare compozitor german: Robert Schumann.

La Endenich – acum unul dintre cartierele Bonn-ului poate fi vizitată casa Schumann (foto). De fapt, aici nu s-a aflat niciodată o reşedinţă a familiei, ci ospiciul în care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă Robert Schumann. Ridicată în secolul al XVIII-lea, era de fapt o casă de vacanţă a unei familii înstărite. Clădirea - o locuinţă de mici dimensiuni cu parter şi etaj – a fost cumpărată în anul 1844 de medicul care l-a îngrijit şi pe Schumann, tocmai pentru a organiza aici un spital pentru boli nervoase, instituţie care a funcţionat apoi până în anul 1944, când clădirea a fost grav afectată de bombardament.

După război s-a pus problema dărâmării ei, însă a fost salvată de societatea civilă – în 1965 s-a deschis aici o bibliotecă muzicală, iar în 1982, muzeul Schumann. Astăzi, casa memorială Schumann din Bonn găzduieşte la parter o bibliotecă muzicală căreia îi calcă pragul 1000 de abonaţi zilnic, iar la etaj, muzeul Schumann, organizat chiar în cele două camere în care şi-a trăit ultimele zile de viaţă Robert Schumann.

Compozitorul a fost internat în 4 martie 1854 şi a rămas aici până la moarte, survenită în 29 iulie 1856. Cauza exactă a morţii a fost pneumonia, pe fondul slăbirii organismului în urma refuzului lui Schumann de a mânca – se temea să nu fie otrăvit. Schumann a avut la dispoziţie o cameră micuţă, cu un pian la care însă nu mai putea cânta. De ce însă a ajuns să se stingă într-un ospiciu, ce i-a declanşat boala nervoasă, nu se poate preciza exact. Unii vorbesc de urmările unui sifilis, alţii, şi tind să le dau acestora crezare, de o reacţie a organismului pe fondul unei stări foarte puternice de stress – şi este cunoscut faptul că întreaga tinereţe Schumann şi-a petrecut-o în războiul purtat cu tatăl soţiei sale – Clara Wieck.

În ospiciul de la Bonn, Schumann nu a mai compus nimic notabil: câteva măsuri dintr-un coral şi un acompaniament pianistic pentru un capriciu de Paganini. Aşa că ultimele sale creaţii importante rămân cele din anul 1853: între 9 şi 11 octombrie Schumann compunea suita pentru clarinet, violă şi pian „Basme” op.132 din ascultaţi şi dvs. un fragment. Să-l privim ca pe un testament muzical lăsat de Schumann, compozitorul cu un destin atât de trist, compozitorul pe care îl vom aniversa însă în 2010 la 200 de ani de la naşterea sa.