Se întâmplă, uneori, în mod ciudat şi nedorit, ca aura de legendă cei înconjoară pe marii artişti să-i facă pe cei ce le sunt aproape, contemporani, să nu încerce să-i cunoască mai mult şi dincolo de distanţa, convenţională, ce-l separă pe un solist, pe un muzician, de publicul său

La un moment dat, această lacună devine insurmontabilă, în momentul când artistul în cauză înceteată să mai fie, fizic, printre noi; şi atunci, nu-ţi rămâne decât regretul că nu s-a făcut mai mult şi dorinţa de a fixa, cumva, amintirile celor care i-au cunoscut cât mai bine.

Acesta a fost motivaţia cu care, în 1 septembrie, am imprimat dialogul pe care l-am purtat cu doamna Madeleine Voicu despre soţul său, marele violinist Ion Voicu, în casa familiei din Bucureşti în care a trăit, a studiat, şi-a găsit echilibrul şi a devenit artistul aşa cum îl ştim astăzi.