Am urmărit în emisiunile trecute câteva opţiuni ale compozitorilor în prelucrarea tradiţiilor muzicale orale, religioase sau laice, provenite din muzica bizantină sau gregoriană, din folclorul românesc sau extra-european. Azi le vom urmări într-un gen anume, cel coral. Nu este uşor a găsi un numitor comun creaţiilor corale româneşti din ultimele decenii. Am mai spus-o: genul coral a fost promovat, susţinut cu insistenţă şi uneori agresivitate de autorităţile comuniste, fie în varianta a cappella, fie vocal-simfonică (oratorii, cantate). Publicaţiile muzicale româneşti vor abunda în studii descriind producţia bogată de cântece de masă, cadrul instituţionalizat al festivalurilor şi concursurilor pentru coruri de amatori şi profesionişti, aşadar fenomenul de masă posibil datorită cântării corale.

Alături de uriaşa cantitate de coruri scrise conform cerinţelor ideologice, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie, compozitorii se preocupă de genul coral, de asemenea în prelungirea direcţiei veacului al 19-lea (Porumbescu, Musicescu, Vidu, Dima) şi a primei jumătăţi din următorul (Kiriac, Jora, Negrea, Drăgoi). Formele simple, strofice, melosul popular sau bizantin armonizat în diverse mixturi de tonalitate cu moduri – toate acestea se vor diversifica într-un context ce include, alături de marş, madrigalul, poemul coral, suita corală, miniatura corală (în stil popular, lirică sau dramatică), a cappella sau cu acompaniament. Apoi, o direcţie paralelă (iniţiată din anii ‘60 şi graţie colaborării compozitorilor cu extraordinarul cor de cameră Madrigal) va aplica tehnici de avangardă în genul coral. Iar după 1990, odată cu dispariţia cântecelor comuniste, revine în prim-plan tematica religioasă. Să privim spre câteva exemple de prelucrare a filonului folcloric.

Radu Paladi este un foarte talentat continuator al tradiţiei corale clasice româneşti. În Dar de nuntă (1956) apar idei componistice ce dau prospeţime şi o vervă ritmică specifică muzicii lui Paladi : linii melodice de provenienţă populară, diversificate melismatic; ritmuri asimetrice, poliritmii, formule ostinate; armonizarea în general diatonică modală; sugerarea prin vocalitate a anumitor efecte instrumentale populare.

Un alt tip de instrumentalizare a scriiturii corale îl găsim la Alexandru Paşcanu. Dintre piesele lui Paşcanu care au creat un stil în muzica românească pentru cor a cappella, Chindia (1971) rămâne probabil cea mai cunoscută şi mai des cântată. Una din inovaţiile lui Paşcanu din prelucrarea folclorului sau crearea în stil folcloric constă în renunţarea la textul poetic, la cuvântul cântat, în favoarea silabelor onomatopeice, cu rol de a marca sunetul şi de a-i spori expresivitatea.

Tot Paşcanu propune o nouă soluţie pentru genul mai amplu şi adeseori dramatizat al poemului coral. În Festum hibernum (1979), colajul de citate populare este îmbrăcat cu haina inconfundabilă a compozitorului.

Mă refeream ceva mai devreme la tehnici de avangardă aplicate creaţiei corale româneşti. În suite corale sau scene dramatice, unii compozitori mânuiesc procedee ale serialismului, aleatorismului, sonorităţii electronice, teatrului instrumental, sunetelor nedeterminate sau microtoniilor, diferitelor efecte vocale (vorbe, şoapte, strigături, fluierături, recitări, gemete, strigăte, oftate, suspine etc.). Toate acestea nu exclud sugestia provenită din muzica bizantină sau din folclor

În Remember Hiroshima (1972), Dan Buciu porneşte de la vehemenţa textului lui Eugen Jebeleanu, când arzătoare, când rece. Subtitlul de „scene dramatice cu muzică“ (pentru recitator, cor antic, cor cântat, solişti şi bandă magnetică) se justifică, în acest caz, prin teatralitatea ce subordonează toate elementele lucrării. Însuşi începutul poemului declară manifest tematica, prin citatul din finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven (Oda bucuriei), deformat prin filtre electronice.

Cu câţiva ani mai tânăr decât Dan Buciu, Adrian Pop scrie prin anii ‘70 o piesă corală – adevărat şlagăr până în ziua de azi, când a fost „redescoperit” de diferite formaţii pop şi reînveşmântat în tot felul de sonorităţi. Căutaţi pe youtube şi veţi descoperi şi piesa a cappella a lui Adrian Pop din 1974, precum şi alte prelucrări care speculează farmecul ritmic aksak, balcanismul şi farmecul „antonpannesc” al lucrării originale.