Exemple de partituri simfonice româneşti scrise după 1950 au mers, săptămâna trecută, până în anii 70. Am ascultat fragmente de simfonii dar şi din piese simfonice cu titluri abstracte (Studii, Jocuri, Etos). Continuăm astăzi să completăm imaginea simfonică propusă cu unul din principalii creatori de simfonii, Anatol Vieru. Ceea ce frapează în creaţia lui Vieru, dacă asculţi genuri diferite – să zicem cameral şi simfonic – este o combinaţie de experiment şi nonconformism. Experimentele muzicii de avangardă se produc pe terenul cameral, depărtarea de avangardă, aşadar nonconformismul faţă de propria poziţie estetică, se observă în cele şase simfonii. Suflul marilor simfonii ale secolului 20, semnate de Mahler şi Şostakovici, se simte la Vieru.

Simfonia a IV-a (1982) are o strânsă legătură cu opera lui Vieru, Iona, scrisă cu câţiva ani înainte după piesa lui Marin Sorescu. E vorba, concret, de preluarea unui material tematic. Dar Simfonia are şi un alt subtext dramaturgic, celebrul tablou al lui Picasso, Guernica. Sonorităţile violente evocând războiul alternează cu momente lirice; nu lipseşte marşul agresiv (partea a doua), nici transformarea spre duritate a caracterului de pastoral din final. Ciaccona din partea a treia înnoadă cel mai clar firul cu tradiţia muzicii apusene. Structura tradiţională a ciacconei, tema cu variaţiuni polifonice, pornită de la caracterul unui dans baroc, are mereu noi înfăţişări la Vieru, şi nu numai în această simfonie.

Un discipol al lui Anatol Vieru, Sorin Lerescu începe să scrie simfonii în perioada din care datează această a IV-a Simfonie de Vieru. În paralel, s-a lăsat atras de zone variate ale contemporaneităţii: teatrul instrumental (pe filiera lui Maurizio Kagel), forma deschisă, scriitura modal-serială sau cea bazată pe efectul global. În urmă cu aproape doi ani, Sorin Lerescu şi-a lansat un dublu CD, cu toate cele patru Simfonii pe care le-a scris, arătând felul în care a gândit acest gen de la începutul anilor 80 şi până în 2001. Ceea ce le uneşte este o concepţie coerentă asupra modalului, asupra unei dramaturgii simfonice bazate pe acumulări de tensiune şi relaxări, pe contraste emoţionale sau pe structuri repetitive.

În aceiaşi ani 90, când muzica românească se lupta cu greu să revină în programele de concert ale Filarmonicilor din ţară (o luptă perpetuată fără mare succes până în ziua de azi), apar destule capodopere simfonice. Poate că producţia în genul simfonic scade, cantitativ, dar ceea ce am putut asculta în acel deceniu a marcat istoria genului. Unul din compozitorii căruia i se datorează destule inovaţii în genul simfonic este Aurel Stroe. Cele nouă miniaturi care se încheagă într-o fermecătoare piesă orchestrală, Preludiile lirice din 1999, erau văzute de însuşi compozitorul la granița ”dintre inefabil şi muzicile formale”. Aurel Stroe este de altminteri permanent preocupat de a aduce împreună lumi aparent fără nicio legătură între ele. Găsim aceeaşi idee exprimată aici la un nivel fin, microstructural. Aluzii la Debussy şi Pérotin sau la stilul păsărilor al lui Messiaen nu sunt singurele care leagă inventivitatea lui Aurel Stroe de marea tradiţie europeană.

Colegul de generaţie al lui Aurel Stroe, Ştefan Niculescu semnează alte repere esenţiale ale genului simfonic românesc din anii 90. Simfoniile IV şi V, asemenea multor alte creaţii niculesciene, sunt străbătute de tema sacrului, a suplicaţiei, a invocaţiei. Dacă în Deisis (Simfonia a IV-a) răzbat accente dramatice, chiar vehemente pe alocuri în culminaţiile succesive, Litanii la plinirea vremii (Simfonia a V-a) ne îndreaptă spre o sferă mai ascetică. Creator de stil în compoziţia românească, Ștefan Niculescu se exprimă într-un discurs de o nobleţe şi substanţă aparte, de o rafinată şi complexă elevaţie a mijloacelor creatoare. Iată câteva din ideile prin care compozitorul îşi prezenta Deisis:

”În Deisis am adâncit câteva din preocupările mele recente, precum: asocierea de segmente diatonice cu segmente cromatice, împletirea formelor eterofone cu diferite forme polifone; integrarea transfigurată în propriul limbaj a unor arhetipuri prezente la unele muzici sacre europene şi extraeuropene.”

Cu asemenea sonorităţi ne despărţim de genul simfonic românesc şi ne îndreptăm spre dramaturgia operei. Două emisiuni vor fi dedicate versatilităţii dramaturgice a unui gen încă plin de viață în contemporaneitate, în ciuda unor sceptice profeţii…