În prezent doctorand în cadrul Universității Naționale de Muzică București, Ștefan Stoianovici este deopotrivă autorul unor partituri de muzică clasică și pianist de jazz. În compoziție, Ștefan acordă o atenție deosebită detaliilor, dând naștere unor discursuri muzicale ce curg firesc și reușesc să atingă profunzimi emoționale. Creațiile sale au fost interpretate pe scene importante din țară, sub bagheta unor dirijori de renume precum Cristian Măcelaru și Cristian Mandeal.

Ștefan Stoianovici este membru al formației de jazz-rock progresiv „Opening Theory” și al trupei „Giga Jazz Machine 3000” și bandleader al unui trio de jazz. De asemenea, semnează coloana sonoră a unor spetacole de teatru. Jazzul și muzica clasică își găsesc fiecare locul potrivit în viața lui.

"În cazul meu, specific, îmi plac ambele domenii pentru că suplinesc nevoi diferite.

Adică, muzica de jazz suplinește nevoia, pe de-o parte, de conexiune cu publicul sau conexiune în general cu oamenii, să simți că contribuția ta e reală, pentru că atunci când te urci pe scenă e un feedback imediat și știi că, ok, fac ceva cu muzica asta, nu stau doar la mine în cameră și scriu pentru posteritate sau pentru sertar.

Îmi și place elementul improvizator, pentru că e aspectul acesta de adrenalină, de necunoscut... nu știu, eu am și latura asta mai viscerală, așa, mai activă, vreau să fac chestii in the moment, in the spot. Deci, te ține acolo atent la ce se întâmplă.

Pe de altă parte, nu este neapărat aceeași profunzime cu care te afunzi într-un anumit tip de material. E foarte greu să te apropii de perfecțiune, ca să zic așa, sau să fii tu complet satisfăcut cu ce ai cântat. Fiind muzică improvizată, e elementul acesta al imperfecțiunii, care pe de altă parte este și ceea ce ne place la muzica de jazz... Și de asta am și nevoia să și compun în genul clasic-contemporan. În muzica clasică, am ocazia să stau acasă și să lucrez un an la o piesă. Eu sunt genul acela de compozitor. Tocmai pentru că am nevoia asta de plăcere imediată, suplinită din muzica de jazz, muzica clasică vreau să fie perfectă. Adică ce pun pe foaie, îmi imaginez că o să rămână acolo forever.

Și-atunci, asta îmi satisface și cumva impulsul acesta de… aș vrea să zic arhitect, dorința de a construi un edificiu mare, și foarte detaliat, și să aibă sens totul, să fie justificat. Adică, sunt obsedat să fie fiecare notă cu un motiv acolo.

Compoziția clasică e un domeniu mult mai solitar. Stai doar tu cu tine, ai control absolut asupra a ce se întâmplă acolo în pagină. Din nou, e și satisfăcător, e și problematic, pentru că nu înveți să lucrezi cu alți oameni."

Până acum, Ștefan a studiat deopotrivă jazzul, muzica clasică, muzica ușoară, dar și desenul și arhitectura - la liceu. Cum a început parcursul său muzical?

"E o povestioară amuzantă, fix înainte de clasa I mi-a cumpărat mama un pian de jucărie, din acesta cu o octavă probabil. Avea ea o piesă favorită la televizor. Era un hit! Și era o melodie, uitându-mă în spate, super simplă. Și, mă rog, am transcris practic aia la pianul de jucărie.

Și, într-o zi, m-am dus să i-o cânt. Când a auzit mama că îi cânt piesa aia, a spus: ”Mamă, tu vrei să faci pian?” Eu nu m-am gândit niciodată serios la asta! Da, ar fi foarte tare să am un pian pe bune în față, da!"

„Să compui pentru orchestră este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poți face în această viață”, spune Ștefan Stoianovici. Ne povestește acum despre experiența sa de creație:

"Mă simt foarte conectat. Conectat cu mine însămi, pentru că eu sunt cel care pune pe foaie notele respective. Eu sunt cel care trebuie să creeze tot, de la mesajul pe care vreau să-l transmit, la căile prin care vreau să o fac și așa mai departe.

Ok, deci ești conectat cu tine însăți. Ești singurul om care poate să pună exact notele acelea pentru exact ansamblul respectiv, cu ideile acelea, cu personalitatea… Deci, este o contribuție clară pe care o aduci tu societății, pentru că ești tu în totalitate și faci un lucru care, dacă ajunge să fie și finalizat, să fie și cântat, în mod ideal ajută și omenirea, într-un fel... pentru că e un motiv pentru care oamenii vin în sala de concert și chiar ascultă lucrările alea. Deci, le faci clar un bine, îți faci și ție. Și mă simt conectat, să zic, și cu un aspect mai profund, mai spiritual, divin cumva, adică dincolo de mine. Pentru că, până la urmă, se întâmplă lucruri asupra care nu am eu control. Deși eu pun notele acolo, eu nu știu cum funcționează mecanismele din capul meu când se întâmplă lucrurile alea.

Adică, când îți vine inspirația... ok, tu controlezi cumva, să zicem că ai toți parametrii pe care știi cum să-i gestionezi ca să poți să generezi inerția respectivă, dar fenomenul în sine e cu totul și cu totul inexplicabil, la fel cum sunt multe mistere ale lumii. Deci, în sensul ăsta mi se pare că e checks all the boxes și de asta am zis atunci că e unul din cele mai frumoase lucruri.

Acum, de ce specific pentru orchestră, comparativ cu, să spunem, un ansamblu cameral, este pentru că în orchestră poți să faci cam tot, tot ce vrei. Adică ai mult mai multă libertate din punct de vedere al combinațiilor timbrale, al culorilor. Durează mai mult. Când duci la capăt și ajungi la produsul final, te simți cu atât mai satisfăcut că ai reușit."

Ștefan, despre muzica sa și despre compozitorii pe care îi admiră.

"Cred că îmi place foarte mult organicitatea, în general, efectul acesta organic al muzicii. Să fie vie, să respire, să simți de parcă se întâmplă atunci. Asta e ce-mi place la muzica improvizată și ce-mi place în muzica clasică la compozitori precum Henri Dutilleux sau George Enescu, de exemplu. Muzica sună improvizată, dar e complet opusul de fapt. Adică dacă stai și analizezi microstructura, e extraordinar de complexă și justificată și logică.

Eu nu spun niciun caz din cauza mândriei naționaliste sau ceva, dar George Enescu este clar compozitorul meu favorit of all time. Mie mi se pare că e un geniu nu doar al secolului XX, mi se pare că e la rangul lui Beethoven și lui Bach. Dacă te uiți la toată viața și creația lui..."

Care ar putea fi rolul compozitorului în ziua de astăzi? Ștefan Stoianovici:

"Trebuie să ne gândim ce funcție are muzica pe care o compunem, și ce funcție are muzica din sala de concert. De ce vine lumea mai exact? Din nou, e un subiect complicat, pentru că eu cred că depinde de la cultura la cultură...

De exemplu, în România, în special în București, viața mi se pare că e foarte stresantă, să fiu onest. Adică, pur și simplu, în toate interacțiunile de zi cu zi. Din cauza modului în care înțelegem noi democrația, din cauza modului în care ne raportăm unii la alții și așa mai departe, este un pic o luptă. Și-atunci, probabil că oamenii își doresc mai mult o alinare de la sentimentul acesta de conflict intern și conflict extern și așa mai departe, când se duc în sala de concert. Așa că, probabil, rolul compozitorului în România este afectat și de elementul acesta.

Acum, depinde ce vrea să facă compozitorul cu această informație. Vrea să scoată cu atât mai mult oamenii din zona de confort cu riscul să nu vină nimeni la concerte ,sau vrea să facă o muzică mai accesibilă și cu o funcție care să ajute mai mult omul de rând? Asta ține de personalitatea compozitorului și de decizia lui legată de carieră, și așa mai departe.

Eu am avut etape. Cred că abia acum încep încet-încet să fiu mai ok cu ideea de a face o muzică mai accesibilă. Pentru cine scrii? - te întrebi chestia asta. Și nu poți să aduci argumentul că oamenii nu-ți înțeleg munca, pentru că nu e adevărat... Adică, nu e cântat pentru că nu este util nimănui în momentul de față. Ăsta e adevărul. Și-atunci, tu trebuie să te adaptezi societății în care trăiești.

Așa că, da, acum sunt mult mai deschis. Clar, cred că dacă e un spectru, mă duc mai mult spre polaritatea asta a accesibilului în ultima vreme. Nu atât de mult cât să fac compromisuri, totuși. Nu am făcut niciodată compromisuri din punct de vedere al valorii sau al crezurilor mele morale, artistice și așa mai departe. Și nici nu cred că o să o fac vreodată."

Ce urmărește Ștefan în procesul său componistic?

"Cel mai mult, aș vrea să-mi găsesc la un moment dat o voce proprie. Cred că drumul, în momentul de față, este să-mi găsesc vocea internă, să găsesc ce mi-e specific mie și cum să transmit asta prin muzică într-un fel care să inspire și să ajute și alți oameni.

Acum, am început să mă inspir mai mult din experiențe personale pentru că am început să și trăiesc mai mult și atunci mi se pare că e mai vie muzica. E mai ușor să spui poveste când chiar există o poveste în spate.

Mi se pare că mă apropie un pic mai mult de a-mi găsi vocea internă în momentul de față, adică cine sunt și ce vreau eu să zic acum și atunci pot să mă folosesc de uneltele pe care le am, tehnice, ca să pot să redau o idee."

Ștefan Stoianovici, despre a-ți găsi propria voce în creație:

"Cred că trebuie să fie un cumul de factori care țin și de viața în afara muzicii.

Și clar, trebuie să lucrezi cu tine în general, adică să te descoperi, să ai curajul să simți lucrurile care nu-ți plac, să te uiți la aspectele care nu-ți plac la tine. Ok, dar asta se reflectă foarte clar și în procesul muzical. De asta e și minunat domeniul ăsta.

Eu personal n-aș putea să fac vreodată altceva dacă am opțiunea să fac muzică, pentru că e o reflecție și o contribuție directă asupra ta ca om în întreaga viață, în toate domeniile vieții. Adică, dacă îi asculti muzica unui om și vrei să-ți iei și rolul de psihoterapeut, ai putea să deduci anumite lucruri despre personalitatea compozitorului din cum compune."