Luna februarie pentru Alexandru Tomescu cred că înseamnă Stravinski, mai ales pentru începutul acestei luni. În 6 februarie un concert excepțional cu Orchestera Națională Radio care face parte și din stagiunea European Broadcasting Union și cu acest concert foarte rar cântat de Igor Stravinski. Povestește-ne puțin, care este istoria acestui concert?

Da, e o provocare pentru mine într-adevăr datorită noutății sale pe scenele din România. Nu o dată stau să mă întreb atunci când aduc lucrări mai puțin cunoscute aici, dacă merită, într-adevăr, tot efortul, toată această osteneală… niște lucrări pe care orchestrele nu le știu, dirijorii nu le știu, publicul nu le știe, nimeni nu le știe, dar tocmai de-asta suntem aici, nu, pentru a le pune în lumină, cu atât mai mult cu cât acest concert chiar merită să fie pus în valoare pentru că e o lucrare superbă în acest stil neoclasic al lui Stravinski. Este intrat în marele repertoriu din occident, unde aceste lucrări de secol XX sunt intrate în circuitul curent.

Stravinski însuși a ezitat să compună o astfel de lucrare, pentru că, spunea el, că nu mai compusese lucrări dedicate viorii,  iar contraargumentul care i-a fost dat de comanditarul lucrării a fost exact acesta: "Aceasta este o calitate, maestre! Nu ați mai compus pentru vioară, înseamnă că veți veni cu niște soluții noi și neașteptate pentru a ilustra ideile dumneavoastră muzicale." Și se pare că a fost chiar așa. Nu a fost un început ușor al compoziției concertului, chiar m-am documentat puțin pentru că vreau să mă familiarizez cu contextul, să încerc să înțeleg eu însumi concertul înainte de a deschide partitura. Se pare că prima întâlnire a lui Stravinski cu violonistul care urma să îl cânte în prima audiție a fost un semieșec, pentru că erau la o cafenea la Paris, Stravinski îi scrie pe un șervețel la masă un acord într-o împerechere de note neortodoxă pentru vioară și Samuel Dushkin, căci despre el era vorba, el a cântat în prima audiție concertul, îi spune: "Nu, nici gând, nu se poate cânta așa ceva la vioară!" Și Stravinski a fost foarte dezamăgit pentru că pentru el acest acord care se regăsește în deschiderea fiecăreia dintre cele patru părți ale concertului acest acord este cheia întregii lucrări. Ei bine, concertul s-a născut pentru că la câteva ore după ce s-au despărțit, Samuel Dushkin se duce acasă, scoate vioara din cutie și vede că poate fi cântat acordul și chiar mult mai ușor decât își imaginase la prima vedere. Stravinski e încântat, își dă seama că asta era ceea ce căuta și se naște acest concert superb. Într-un fel, aș zice ca la partiturile lui Enescu, primul contact cu partitura poate te intimidează puțin, pentru că sunt într-adevăr multe intervale multe combinații de note mai puțin ortodoxe.

Chiar mă gândeam, uite, după atâția zeci de ani de cântat la vioară încă mai sunt lucruri de descoperit și de explorat! Însă, după aceea, este o claritate de gândire, o claritate neoclasică a lucrării care este foarte reconfortantă.

Cum spuneam, este cântat des pe scenele din străinătate și abia aștept să văd cum va fi pus în scenă aici, în România.

Stravinski spunea că nu a gândit vioara așa, ca un instrument solist, ci ca o voce integrantă a întregului ansamblu orchestral. Sigur că la acest lucru s-au gândit mulți dintre compozitori, dar ascultând înregistările, sunt chiar momente în care registrele se întrepătrund, deci vioara cu instrumentele soliste din orchestră se întrepătrund și nu mai poți să spui cine cântă acolo - e vioara sau este piccolo, este vioara sau este vioara a concertmaestrului. Deci, efectiv, un ansamblu extins cu instrument solist.