Vorbim astăzi cu Alexandru Tomescu despre muzica în pandemie, mai curând despre un epilog al turneului Stradivarius de anul acesta, care s-a desfășurat în condiții speciale și a avut și o temă specială. Am ascultat și ați avut ocazia să ascultați și la radio, Simfonia a IX-a de Beethoven, care este un simbol al speranței cred, într-o versiune pentru vioară și pian. Așadar, care sunt gândurile lui Alexandru Tomescu acum, despre muzica în pandemie, când, iată, valul patru revine peste noi?

Pandemia văd că devine așa, un fel de mod de viață. Dacă anul trecut ne gândeam că poate în 2021 vom fi scăpat de ea, cred că anul acesta suntem mai realiști și nu știm dacă în 2022 va fi iarăși cum era înainte, așa că, într-adevăr, ne-am adaptat și din punct de vedere muzical, o dată că am simțit această lipsă a muzicii lui Beethoven, în special anul trecut, în 2020, când era acea sărbătoare atât de importantă a lui Ludwig van Beethoven și mi-am dat seama și eu și Josu de Solaun, împreună cu pianistul cu care am cântat muzica aceasta, că vom avea încă foarte mult timp de așteptat până ce să putem reuni pe scenă așa, un grup uriaș de muzicieni care este necesar pentru această simfonie, nu este vorba despre o întreagă orchestră simfonică, despre cor, despre soliști, despre dirijori. Mi-a plăcut această provocare, pentru că părea o chestiune nebunească, pentru ca doar doi muzicieni să redea toată această masă sonoră, toată această încărcătură incredibilă a muzicii și cred eu că printre toate transcripțiile care există, că sunt și pentru pian și pentru două piane, în general pentru transcripții care au pianul în prim plan. Eu cred că atunci când aduci și vioara poți dintr-o dată să acoperi mult mai bine și acest compartiment al corzilor orchestrei, plus în special vocile, corul și soliștii. Adică, foarte multe dintre intervențiile soliștilor din finalul simfoniei au fost încredințate viorii, care aici vine înaintea pianului, se apropie mult mai mult de timbrul și de căldura vocii umane. Ce să zic, a fost un periplu foarte îndrăzneț, mai ales circumstanțele pe care le traversam. Vedeam atunci venind, ridicându-se zi de zi numărul cazurilor și ne rugam să putem duce la bun sfârșit turneul, iată că acest lucru a fost posibil. Ca experiență de a cânta în public această simfonie, ce să spun, a fost poate unul dintre cele mai dificile turnee Stradivarius de până acum, poate chiar mai dificil decât integrala Paganini sau decât integrala sonatelor de Ysaye sau chiar și integrala sonatelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach, care dura peste două ore și jumătate, tocmai datorită forței pe care ți-o consumă redarea acestei simfonii. Știam din experiența turneelor precedente că atunci când este un program dificil ajungi cumva să-l domesticești după trei, patru, maximum cinci concerte, ori aici, Beethoven, senzația aceasta de tren care trece peste tine a persistat aproape tot turneul, adică, pur și simplu, la sfârșitul fiecărui concert și eu și Josu eram lac de transpirație, pentru că ne storcea simplu, fizic, de toată energia și ne uitam unul la celălalt și ne spuneam: am mai supraviețuit unui concert. Sigur, că spre finalul turneului am reușit cumva să ne antrenăm nu doar fizic, ci și mental, pentru că este vorba și de susținerea aceasta a concentrării, pe durata aproape o oră și douăzeci de minute cât ține toată această simfonie și ce să zic, un privilegiu extrem de rar, acela de a putea gestiona tu ca simplu violonist, ca simplu pianist, ca simplu muzician, toate energiile care sunt aici, pentru că redarea simfoniei vine din efort colectiv, care presupune adunarea energiilor a peste 100 de muzicieni, ori să simți că trec prin tine toate aceste energii este copleșitor. A fost într-adevăr, o vară extrem de intensă și cred că acest mesaj al simfoniei, de bucurie de a fi prietenul cuiva, de a fi împreună, este combustibilul care ne dă puterea aceasta să trecem acum prin momentele dificile pe care le traversăm.

Iată, acum avem în față o toamnă problematică, să-i spun așa, în special pentru muzicieni, pentru artiști în general. Noi înregistrăm acest dialog pe 29 septembrie, ziua când în București s-a depășit rata de infectare la 6 la mie, deci în mod normal ar trebui să se închidă din nou sălile de concerte, spectacolele să se deruleze fără public. Iată, după un an și jumătate în această situație, cum simte un artist situația în sine și până la urmă, lipsa aceasta a legăturii cu publicul?

Mă simt privilegiat că am putut cânta în concerte cu public în lunile precedente. A fost iarăși, tot așa, ca o fereastră care s-a deschis și acum iată, e pe cale să se închidă din nou. Ce să zic, cred că și muzicienii care cântă muzică clasică sunt obișnuiți cu situațiile de criză, pentru că mereu trecem printr-o criză. Acum e adevărat este o criză sanitară, dar parcă nu mai este chiar atât de dramatic, de nemaipomenit, nemaiîntâlnit, cum era anul trecut, când totul era în premieră. Acum știm deja cum putem face, cum putem să ne organizăm, ce evenimente se pot ține online. Evident, știm deja modalitățile de transmitere la distanță a concertelor, a cursurilor și sperăm să devenim mai înțelepți și să păstrăm vie această flacără a muzicii, pentru că iarăși cădem în această gaură neagră, care ne preocupă evident, care este cel mai important supraviețuirea noastră ca persoane, supraviețuirea fizică, sănătatea ș.a.m.d. și muzica, cultura, latura aceasta estetică a existenței noastre se duce în plan secund. Eu sper să nu treacă într-un plan doar imaginar, ci să facă parte din existența noastră în fiecare zi, pentru că ele vin să dea consens, chiar și acestor vremuri atât de grele, pe care le traversăm.