Sala mică a Palatului, vineri, 4 septembrie, ora 16.00 - Trio Contraste (Ion Bogdan Ştefănescu - flaut, Sorin Petrescu - pian, Doru Roman - percuţie)

Pianista Lena Vieru:

A fost un concert excelent, cu Trio-ul Contraste care este una din cele mai bune formaţii de muzică contemporană astăzi în România. Programul a fost foarte frumos, foarte interesant, foarte divers - totul intercalat cu nişte scurte momente de Octav Nemescu, numite "Spectacol pentru o clipă", momente de încremenire cumva între diversitatea celorlalte piese, momente arhetipale… de fapt, atât de tipice muzicii lui Octav Nemescu. Un program foarte divers, în care s-a putut vedea şi virtuozitatea interpreţilor, şi coeziunea lor ca ansamblu, şi imaginaţia lor. A fost o plăcere!

Criticul muzical Dumitru Avakian:

Reperele muzicii noastre sunt firesc implementate în programul festivalului. Să nu uităm faptul că Enescu însuşi a fost fondatorul unei uniuni de creaţie - Societatea Compozitorilor Români - care avea drept scop promovarea şi susţinerea muzicii româneşti. Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că un grup de solişti - flautistul Ion Bogdan Ştefănescu, pianistul Sorin Petrescu, percuţionistul Doru Roman - iată împreună, muzicieni de mare greutate în viaţa muzicală românească şi europeană actuală, se întâlnesc cu marile nume ale componisticii româneşti. E vorba de Lucian Meţianu, este vorba de Octavian Nemescu, de Eugen Wendel, de Miriam Marbe, de Doina Rotaru şi alţii. Este, după părerea mea, o firească susţinere a valorilor de bază ale creaţiei româneşti actuale.

Ateneul Român, vineri, 4 septembrie, ora 16.30 - Recital Fazil Say

"A fost unul dintre concertele favorite ale publicului bucureştean, cu un interpret de mare clasă, de mare sensibilitate, cu o trăire fabuloasă şi exprimată, nu introvertită. Este, tehnic, fără cusur! Probabil că răspândirea lui atât în muzica clasică - ethosul naţional, apropo de acea piesă din final - şi incursiunea în jazz îl caracterizează. A fost foarte, foarte interesant."

"Mie mi s-a părut foarte frumos. Mi-a plăcut diversitatea şi felul în care a abordat programul. Are o amprentă specială!"

"Şi mie mi s-a părut foarte interesant şi mi-a plăcut foarte mult!"

"Excelent! Excelent! Un pianist aşa de dotat şi aşa de sensibil! El luptă pentru drepturile omului şi este urmărit în Turcia, este un duşman al lu Erdogan, a stat şi în puşcărie… Dar este ceva nemaipomenit! Stăpâneşte pianul extraordinar!"

Sala Palatului, vineri, 4 septembrie, ora 19.30 - Capela de Stat din Dresda. Dirijor: Christian Thielemann. Solist, pianistul Yefim Bronfman

Criticul muzical Grigore Constantinescu:

Am fost interesat ce-or să facă cu Simfonia de cameră de Enescu. O cunosc de mai multă vreme, am audiat-o… Am cunoscut mai mulţi dirijori care au făcut-o. Eram interesant ce o să facă Christian Thielemann. A apărut un dirijor mărunţel, cu părul după moda lui Simon Rattle, care a dirijat relativ feminin şi edulcorat această simfonie, subliniind mai ales elementele de tematică modală, românească poate, uşor folclorică. Nu este chiar drumul adevărat al acestei simfonii. După ieşirea formaţiei de cameră a marii orchestre din Dresda, a apărut întreg ansamblul, cu pianistul, însoţit de un dirijor impozant, înalt şi cu totul alt comportament temperamental. Introducerea de la concertul de Beethoven, oarecum, m-a dezamăgit, deoarece violenţa discursului era mult peste ceea ce cere Beethoven la o muzică de la începutul secolului al XIX-lea, o muzică moştenitoare de Mozart. Acest pianist, care vine de undeva de pe tărâmurile şcolilor muzicale sovietice, este un pianist care cântă în fortissimo, dar, între acest gen de a executa muzica şi realitatea stilistică a acestei capodopere beethoveniene există o diferenţă. L-aş denumi un pianist de ocazie, un pianist care a venit şi a cântat cu această formaţie. Putea să fie altcineva. În interviul din ziarul festivalului spune că vrea să facă să sune Beethoven mai modern. Eu aş spune că Beethoven, dacă vrem să ne convingă în zilele noastre, trebuie să-şi păstreze în primul rând tinereţea, expresia şi sufletul şi nu o agresivitate practicată de el, agresivitate care după aceea sigur că s-a dezminţit într-un mic solo pe care l-a dat în finalul acestei demonstraţii concertistice.

Pianistul Dan Grigore:

Întâi şi întâi, îmi pare rău că am asistat la o cascadorie. Simfonia de cameră de Enescu n-a fost dirijată de Christian Thielemann, ci a fost dirijată de un dirijor cascador pe care eu nu-l cunosc şi nu a fost pe afiş şi… nu mi-e ruşine să spun, am 72 de ani şi nu mai am nimic de pierdut, orice-ar crede lumea despre mine… eu nu cred că aşa ceva se poate permite la un festival care se respectă. Apoi, prestaţia lui Yefim Bronfman, care este un pianist de categorie grea, era ca prestaţia unui om care ştie că după concertul al treilea de Beethoven s-au mai scris şi concerte mult mai grele şi care se joacă cu el aşa, ca un leu cu un pui de găină. Beethoven nu e aşa! Oratoria lui Beethoven n-a fost deloc astă seară. A fost o rutină, o meserie - foarte bune amândouă -, dar n-a fost acea expresivitate beethoveniană, acea tensiune a lui Beethoven care merge până în ultimul sunet, chiar dacă sunetul acela este în doi de piano sau trei de piano, acea tensiune care la actori se cheamă dicţie. N-a existat! A fost ceva prudent, palid, şters şi… frumos în acelaşi timp…

Compozitorul Fred Popovici:

Mi s-a părut foarte interesant să urmăresc, la interval de 24 de ore, Berliner Philharmoniker, celebra şi legendara orchestră a lui Karajan şi, imediat după aceea, cea mai bună orchestră din fosta Republică Democrată Germană, Staatskapelle Dresden; să ascult un dirijor englez - sir Simon Rattle, care conduce Berliner Philharmoniker - şi un dirijor crescut, educat în cealaltă Germanie. Ce să spun? Sigur, Berliner Philharmoniker rămâne în continuare o orchestră de vis, o orchestră senzaţională, care ne va fascina întotdeauna. Orchestra din Dresda este, în primul rând, o orchestră superprofesionistă, o orchestră care cântă impecabil. Cred că ar putea cânta ca-n maraton, ore şi ore în şir. La concertul din această seară am avut o primă nedumerire şi nu ştiu de ce a trebuit un asistent al lui Thielemann să facă Simfonia de cameră de Enescu, care nu a fost cântată, a fost doar citită cât de cât civilizat să zicem, de nişte instrumentişti foarte buni, în faţa publicului. Ce se întâmplă? A fi făcut acelaşi lucru cu Schonberg, ar fi făcut acelaşi lucru cu Bela Bartok? Mă îndoiesc. Nu sunt naţionalist, foarte departe de asta, dar totuşi Enescu este o mare personalitate. Nu cred că merita să fie tratat în felul acesta. Cât priveşte restul programului… e sigur un program de rutină. Ce mai poate să spună astăzi deosebit do minorul lui Beethoven? Că Yefim Bronfman e un pianist de mare clasă… sigur că da! Concertul acesta este cântat de la 10 ani până la 80 de ani. Cât priveşte Bruckner-ul, mi se pare puţin cam mult în acest festival - o altă observaţie a mea. Din câte ştiu eu biografia lui Enescu, Enescu nu a fost cel mai mare fan a lui Anton Bruckner. Deşi Bruckner se voia un discipol al lui Wagner, iar Enescu îl iubea foarte tare pe Wagner, nu cred că filiaţia asta este grozavă. Revelaţia pentru public, pentru toată lumea, este Christian Thielemann - un dirijor de mare clasă, din acea familie din care făceau parte şi Furtwangler ş.a.m.d., acei meseriaşi care slujesc realmente ca nişte preoţi partiturile. Acesta este, după mine, mesajul concertului din această seară.

Vincent Gruger, dirijor german stabilit în România:

Mi-a plăcut foarte mult timbrul orchestrei; este un timbru cum există cred doar în Leipzig, în Dresda şi Berlin - mari orchestre din Germania care au păstrat acest sunet un pic mai acoperit, un timbru mai ascuns. Mie personal îmi place foarte mult sunetul şi cum a gestionat sau cum a creat această simfonie. A fost fenomenal pentru mine! Greu e comparat cu concertul de ieri, cu Berliner Philharmoniker; dirijori extraordinari, total diferiţi, dar orchestrele - amândouă foarte, foarte bune!

Constantin Erbiceanu, preşedinte al Fundaţiei Culturale Erbiceanu:

Totul mi-a plăcut! Iar Simfonia a VI-a a lui Bruckner m-a dat gata! Cerd că nu se poate interpreta mai bine. Consider că Christian Thielemann e cel mai mare dirijor german în viaţă; e foarte supărat că nu a fost ales director dirijor la Berlin, în schimb a fost numit recent director la Festivalul din Bayreuth, fiind un mare specialist şi în Wagner.

Ateneul Român, vineri, 4 septembrie, ora 22.30 - The King's Consort (orchestră şi cor). Dirijor: Robert King

"Interpretarea este extraordinară! De fiecare dată concertele de la miezul nopţii nu ne-au dezamăgit. Este o atmosferă mult mai intimă decât la Sala Palatului şi se creează o legătură între public şi interpreţi extraordinară." (Alexandra)

"Fantastic! Excelent!"

"A fost totul atât de rotund, de complet şi de bine legat - corul, orchestra, soliştii - încât nu poţi să spui că a început şi că s-a sfârşit. Totul a fost un complet foarte frumos. Am fost impresionaţi!" (Rodica Vasile)

"Este atipic şi spectaculos! Nu cunosc oratoriul Paulus, în schimb cunosc repertoriile din Seria Concertele de la miezul nopţii de la Festivalul Enescu de ceva ani buni. Registrul tinde mai degrabă către muzica veche, clasică dinainte de Mozart. Oratoriul de faţă este unul din plină perioadă romantică, este splendid, dar cel mai important este faptul că Robert King şi ansamblul său se încadrează atât în nota barocă - predilectă în această serie -, păstrând în acelaşi timp specificul unui oratoriu creştin romantic." (Paul Vârvea)