O concluzie e sigură după concertul din 5 septembrie de la Sala Mare a Palatului: nici soprana Anja Harteros nu este Renee Fleming sau Anna Netrebko, nici Capela de stat din Dresda nu este Filarmonica din Berlin.

Cred că e un handicap faptul că am ascultat Capela de stat din Dresda după Filarmonica din Berlin; nici faptul că am stat în seara zilei de 5 septembrie într-una dintre extremităţile Sălii Palatului despre a cărei acustică s-a vorbit deja destul, nu a fost de ajutor. Aşa că mă aflu în postura unui comentator subiectiv; şi sunt subiectivă şi pentru că am ascultat versiunile realizate pentru Vier letzte lieder, prima lucrare din programul Capelei de stat din Dresda, cu două dintre cele mai importante soprane ale timpurilor noastre: Renee Fleming şi Anna Netrebko. Iar discul lui Renee Fleming a fost realizat sub conducerea aceluiaşi Christian Thielemann, cel care a dirijat şi concertul de sâmbătă seară.

Şi totuşi... Anja Harteros, solista din 5 septembrie, nu are calităţile vocale native ale unei Renee Fleming sau Anna Netrebko. Şi nici partitura lui Richard Strauss, una dintre cele mai dificile, nu neapărat tehnic, ci mai ales expresiv, nu poate ascunde această realitate. Poate că din locul unde am stat eu, vocea nu s-a auzit prea bine, orchestra acoperind mai tot timpul discursul vocii soliste; poate doar a fost o părere a mea că vocea Anjei Harteros a fost prea vibrată în anumite momente. Sigur, Anja Harteros este o cântăreaţă inteligentă, cu o dicţie foarte bună, care îşi speculează la maximum posibilităţile. Însă, cel puţin pentru mine, nu a fost suficient. Vier letzte lieder este una dintre cele mai emoţionante partituri pentru soprană şi orchestră scrise vreodată, prin mesajul ei: este ultimul opus finalizat de Richard Strauss, salutul său de adio spus vieţii şi tocmai această emoţie sfâşietoare, această presimţire a adio-ului final a lipsit din interpretarea sopranei Anja Harteros. E drept, nici orchestra condusă de Christian Thielemann nu a ajutat-o prea mult: de la micile decalaje, la modul de a cânta corect, dar neimplicat. Mi-a plăcut însă coda orchestrală din liedul September.

Între primul şi al doilea lied din Vier letzte lieder a fost intercalat şi Malven, un lied neterminat de Richard Strauss, pentru care compozitorul contemporan Wolfgang Rihm a realizat orchestraţia, la comanda Capelei de stat din Dresda; o lucrare frumoasă, însă, mi s-a părut, nu tocmai în ton cu aceste minunate şi sfâşietoare Vier letzte lieder.

Am aşteptat cu nerăbdare partea a doua, cu Simfonia Alpilor de Richard Strauss, ştiind că premiera lucrării a fost realizată în 1915 de această Capelă de stat din Dresda, dirijată chiar de compozitor. Iar partea a doua a concertului din 5 septembrie, a fost, într-adevăr, mai convingătoare decât prima; am putut să-mi imaginez tablourile descrise muzical de Strauss în această tipică lucrare programatică, m-am bucurat de momentul de climax al călătorului ajuns în vârf, de sunetul talăngii (publicul a gustat cel mai mult acest moment), de sosirea nopţii şi încheierea drumeţiei. Ar fi fost totul perfect dacă nu ar fi existat desincronizări între partidele suflătorilor şi restul orchestrei, dacă s-ar fi exploatat mai mult nuanţele de piano, dacă...s-ar fi cântat cu mai multă emoţie.

Da, cred că tocmai mai multă emoţie a lipsit în general de la acest al doilea concert susţinut la Bucureşti de Capela de stat din Dresda, condusă de Christian Thielemann. O orchestră bună, cu o istorie venerabilă de peste 500 ani, dar totuşi... doar o orchestră, nu un organism muzical, aşa cum am perceput că este, în 3 septembrie, Orchestra Filarmonicii din Berlin.

Publicul a aplaudat frenetic la finalul Simfoniei Alpilor, sperând la un bis care însă nu a mai venit; l-am văzut zâmbind pe Christian Thielemann, acest dirijor care pare rece şi sever; Thielemann, acest enigmatic dirijor cu excepţionale interpretări pentru lucrări de Brahms şi Wagner, nu degeaba numit director al festivalului Richard Wagner de la Bayreuth.

(Şi) pentru asta este bun Festivalul Enescu: să ne expună valori ale contemporaneităţii, din care noi, melomani mai mult sau mai puţin avizaţi, să ne putem alege preferaţii...