Cred că ieri (4 septembrie 2015) cu recitalul său de la Ateneu, pianistul Fazil Say ne-a testat. Ne-a testat calitatea de public avizat interpretând cele două sonate beethoveniene din partea a doua a programului cu mult prea multă pedală și accente nescrise în partitură, finalul celebrei Sonate a lunii fiind cântat, în plus, într-un tempo care nu a mai permis nicio nuanțare. Ne-a testat și calitatea de public impresionabil, cucerit ușor și de momente mai puțin reușite ca primele două nocturne, în care pianistul nu a obținut tonul confesiv, poetic, tipic chopinian. Iar la final, ne-a testat calitatea noastră de public autentic meloman, printre cele patru bisuri date, aparținând ca gen muzicii de film și jazz, aflandu-se și compoziții proprii pe teme orientale sau transcripții ale unor piese clasice, ca Summertime sau Alla turca din sonata mozartiană, bisuri care s-au dovedit a fi cu mult mai pe placul publicului decât lumea sonoră a miniaturilor lui Debussy, imaginată, de altfel, magistral de pianistul de origine turcă.

Da, recitalul lui Fazil Say a avut și momente de perfecțiune artistică: în primul rând, preludiile Catedrala scufundată, Urme în zăpadă și Dansul lui Puck, dar și Nocturna nr.20 de Frederic Chopin, cărora artistul le-a conferit o extraordinară diversitate a nuanțelor și o atmosferă cu adevărat excepțională.

Că Fazil Say are o versatilitate uluitoare, e clar; că prezența lui scenică e cu totul inedită, e de asemenea adevărat; că virtuozitatea sa pare fără cusur, recunosc. Și totuși...recitalul său din 4 septembrie 2015 nu mi s-a părut pe atât de genial pe cât de genial este considerat Fazil Say de presă, cel puțin de cea germană.

O vină se pare că a avut și instrumentul pe care a fost nevoit să cânte pianistul, cel puțin așa a pretins Fazil Say, el însuși declarându-se nemulțumit de acest recital și dorind ca înregistrarea lui să nu fie difuzată pe posturile noastre, Radio România Muzical și Radio România Cultural.

În fotografie,  Fazil Say la repetiția de la Ateneul Român.