Nimeni nu-şi poate închipui, cred, că muzica clasică ar putea avea chip fără el: simpla încercare de a-l elimina din peisajul secolului al XIX-lea, printr-un exerciţiu extrem şi absurd al imaginaţiei, ar lipi, ca într-o partidă de tetris, anul 1810 de mijlocul veacului romantic. Geniu componistic, autor de stil, unul dintre cei influenţi critici muzicali din câţi au existat, Robert Schumann rămâne şi printre cele mai strălucite exemple de muzician erudit, cu o formaţie solidă şi plurivalentă, care i-a permis să vadă clar atât de departe şi să aibă atât de multe persective...

"Blestemul talentului constă în aceea că, deşi mai statornic şi sigur decât geniul, nu poate totuşi să ajungă la împlinire, în vreme ce geniul, plutind de mult pe culmile idealului, priveşte în jurul său zâmbind din înălţimi." - aprecia Schumann care, după acurateţea cu care a făcut observaţii critice, rămase cu valoare universală, putem considera că era conştient de propriul geniu. Geniul creativ dar şi natura duală a lui Schumann - aşa cum e percepută astăzi - se exprimă poate mai bine decât oriunde în Concertul său op. 54, realizare din 1846 situată între lumini şi umbre, între entuziasm romantic, energii fără limite şi lirism, nostalgie şi renunţare. Concertul - singurul pentru pian pe care l-a semnat - a fost precedat de nu mai puţin de 3 încercări, derulate timp de aproape 2 decenii înainte. Şi a fost urmat de doar alte două realizări pianistice concertante - op. 92 şi op.134. Prima audiţie, de la Leipzig, din 1 ianuarie 1846, a avut-o ca solistă pe Clara Schumann. Edvard Grieg a avut Concertul lui Schumann drept model când a imaginat, dar abia în 1869, Concertul său op. 15, în aceeaşi tonalitate, la minor...

"Poezia să fie pentru cântăreţ ca o mireasă care i se dăruieşte liberă, fericită, pe deplin." - iată o altă reflecţie a artistului, redată prin vocea personajul său, Florestan, şi care ne apropie de lied, zonă a componisticii în care artistul rămâne printre maeştrii absoluţi. Schumann a crescut printre cărţi, tatăl său, August, fiind librar, editor dar şi scriitor. Ludwig Tieck, Jean Paul, Novalis, E.T. A. Hoffmann, Clemens Brentano s-au numărat printre autorii favoriţi ai viitorului mare compozitor, care a făcut un credo din fuziunea dintre cuvânt şi sunet. Primele încercări în domeniul liedului datează din 1827-1828, dar 1840 se dovedeşte momentul când forţa sa componistică explodează, rămânând anul liedului - dar şi anul căsătoriei cu Clara.

"Doresc să cânt până la moarte ca o privighetoare." - mărturisea Robert Schumann care a rămas fidel acelei convingeri, pentru că liedul va marca aproape întreaga sa viaţă, ultimele lucrări de gen fiind compuse în 1852. Îi sfătuia pe tinerii compozitori ca unitatea, coerenţa dintre sunet şi vers să fie fără cusur şi să fugă de textele poetice mediocre. A iubit poeţii romantici de valoare, mulţi datorându-i, astăzi, notorietatea şi în afara spaţiului german. Între ei: Adelbert von Chamisso, Joseph von Eichendorff, Friedrich Rückert, Justinus Kerner sau Robert Reinick. Libertatea cu care a înţeles să subordoneze forma lucrărilor expresiei - pe care a etalat-o cu exuberanţă în prima perioadă de creaţie, dedicată pianului - nu se pierde nici în 1840. Pianul devine un partener încă mai subtil decât cum îl imaginase Schubert, sunt adăugate preludii, postludii...

"Preţuieşte vechiul, dar preţuieşte şi noul cu încredere. Să nu aveţi prejudecăţi faţă de nume ce nu vă sunt cunoscute!" - îndemna acelaşi Robert Schumann, căruia sâmbăta şi duminica aceasta, în 24 şi 25 iunie, îi dedicăm "Portretul de compozitor". O selecţie din cele mai reprezentative creaţii ale sale, de la lied la simfonii şi de la cvartete la capodoperele concertante - în cele mai bune interpretări.

text-align: justify;">