A devenit o regulă necesară oamenilor de bună credinţă să evite pe cât posibil sursele de intoxicare şi să-şi creeze propriul mod de viaţă, să-şi formeze grupuri cu criterii valorice comune şi să creadă în continuare în teoria decenţei atemporale. Nu cred că e cazul să dramatizăm, să trăim cu teama exterminării iminente, noi cei cu bucurii intense în ale muzicii. O părere despre ce mai poţi să crezi şi pe ce să te mai bazezi în lumea muzicală actuală am putea să ne facem, mai ales când constatăm câte producţii excepţionale încă apar în fiecare an. Există încă obiectivitate şi oricât de consumistă şi de imbecivilizată devine societatea, oricât de adaptabili devenim, aceste criterii ale relevanţei artistice nu pot fi alterate. Premiile Grammy, la fel ca orice eveniment de acest gen, sunt drastic marcate de interese pecuniare, dar cu toate astea, dincolo de relativitatea ideii de clasament şi competiţie în muzică, rămân relevante în indicarea nivelului muzical, mai ales la secţiunile în care clasa muzicală nu poate fi nicicum neglijată. În ceea ce ne priveşte, distincţiile din zona jazz-ului au fost întotdeauna bine alese şi competent votate. Vă propun să ne oprim asupra acestor producţii şi să le tratăm separat, pentru a ne face o părere personală cât mai clară despre cele mai bune apariţii discografice ale anului 2016. Din fericire, Jazzy Hour a apucat să intuiască o bună parte din ele, cum ar fi "Dr. Um" (drum), care pare să fie proiectul ce-l readuce pe Peter Erskine în pielea lui de baterist legendar, care a extins limbajul ritmic al muzicii de fuziune alături de formaţii precum Weather Report sau Steps Ahead. În ultima vreme, stilul lui Peter Erskine a fost mai deschis, mai aerisit, elegant şi cu un swing discret. Muzicalitatea rămâne primordială pe fiecare ritm, solo sau gest caracteristic, adaptată la fel de elegant, de fiecare dată. Dr. Um este omul care găseşte o rezolvare oricărei probleme ritmice posibile. De aceea avem atâta diversitate pe acest album, găsind multe din sonorităţile familiare, preluate în stilul său influent, ajuns la stadiul de reper pentru orice baterist din lume. Fiecare întrebare îşi găseşte răspunsul şi fiecare piesă primeşte tratamentul potrivit. Nu prea economic, nu prea aglomerat şi perfect adaptat ca stil. Vine o vreme când artiştii, împreună cu publicul aferent, înţeleg că muzica nouă nu depinde doar de muşchi, ci şi de bunul gust cu care un grup definit de muzicieni vrea şi poate să adune mai multe elemente şi să le facă să sune unitar.

Următorul album nominalizat, "Nearness", e genul de produs rezultat din întâlnirea dintre doi mari muzicieni care demult au ceva să-şi spună. Mai exact, saxofonistul Joshua Redman şi pianistul Brad Mehldau s-au întâlnit pentru un set de piese cântate liber şi din toată inima. Colaborarea lor a început mai demult într-un cvartet, însă acum relaţia dintre cele două instrumente şi personalitaţi are loc în absenţa rigorii secţiei ritmice, în concerte de o rară frumuseţe. Acest album culege piese înregistrate în turneul pe care Redman şi Mehldau l-au susţinut, arătând ca o echipă intuitivă şi perfect armonizată. Cei doi dansează în jurul melodiei, într-un stil conversaţional care-i determină să se joace cu limitele armoniilor şi să-şi completeze reciproc frazele. Ei alcătuiesc o arhitectură muzicală detaliată, liniile nuanţate ale improvizaţiei fiind cele care ne poartă prin diversele stări. Fiecare dă tot ce are mai bun, ca şi cum ar fi avut posibilitatea să spună totul într-un singur concert, într-un ritm bine controlat, la cel mai înalt nivel la care muzica poate fi articulată şi preluată.

Categoria în cauză, cel mai bun album instrumental de jazz, a fost câştigată din nou de John Scofield, de această dată cu albumul Country for old men, un titlu care parafrazează celebrul film al fraţilor Cohen şi un conţinut atât de agreabil şi de rafinat, încât nu cred că mai poate fi primit de cineva cu scepticism. Mai mult, e un semn că nimeni dintre noi nu mai întinereşte, iar o viaţă muzicală, atunci când e dominată de creativitate şi clasă, poate accepta orice fel de provocare. Nici nu e nevoie să iubim genul country pentru a aprecia acest album. E suficient să recunoaştem timbrul chitarei lui Scofield şi talentul său incredibil de a compune sau recompune muzica. Toate piesele de pe disc sunt preluate de la artişti americani de country, cu pasiunea şi libertatea unui muzician ajuns la un nivel la care chiar poate cânta exact cum vrea şi ce vrea, atâta timp cât îşi păstrează identitatea şi plăcerea. Surpriza stă în pulsul nou pe care-l primesc cunoscutele titluri şi în prospeţimea pe care aceşti fabuloşi muzicieni o imprimă muzicii. Şi indiferent de multitudinea de nuanţe adăugate, de forme preluate, John Scofield rămâne un muzician de jazz prin esenţă.