ACUM:
16.00
În universul muzicii
Personalități ale culturii românești despre muzică
Urmează: 17.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 17.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Recomandări Înapoi

Discuri de Grammy (I) - Jazzy Hour, 15 aprilie

Publicat: joi, 6 Aprilie 2017 , ora 15.28

A devenit o regulă necesară oamenilor de bună credință să evite pe cât posibil sursele de intoxicare și să-și creeze propriul mod de viață, să-și formeze grupuri cu criterii valorice comune și să creadă în continuare în teoria decenței atemporale. Nu cred că e cazul să dramatizăm, să trăim cu teama exterminării iminente, noi cei cu bucurii intense în ale muzicii. O părere despre ce mai poți să crezi și pe ce să te mai bazezi în lumea muzicală actuală am putea să ne facem, mai ales când constatăm câte producții excepționale încă apar în fiecare an. Există încă obiectivitate și oricât de consumistă și de imbecivilizată devine societatea, oricât de adaptabili devenim, aceste criterii ale relevanței artistice nu pot fi alterate. Premiile Grammy, la fel ca orice eveniment de acest gen, sunt drastic marcate de interese pecuniare, dar cu toate astea, dincolo de relativitatea ideii de clasament și competiție în muzică, rămân relevante în indicarea nivelului muzical, mai ales la secțiunile în care clasa muzicală nu poate fi nicicum neglijată. În ceea ce ne privește, distincțiile din zona jazz-ului au fost întotdeauna bine alese și competent votate. Vă propun să ne oprim asupra acestor producții și să le tratăm separat, pentru a ne face o părere personală cât mai clară despre cele mai bune apariții discografice ale anului 2016. Din fericire, Jazzy Hour a apucat să intuiască o bună parte din ele, cum ar fi "Dr. Um" (drum), care pare să fie proiectul ce-l readuce pe Peter Erskine în pielea lui de baterist legendar, care a extins limbajul ritmic al muzicii de fuziune alături de formații precum Weather Report sau Steps Ahead. În ultima vreme, stilul lui Peter Erskine a fost mai deschis, mai aerisit, elegant și cu un swing discret. Muzicalitatea rămâne primordială pe fiecare ritm, solo sau gest caracteristic, adaptată la fel de elegant, de fiecare dată. Dr. Um este omul care găsește o rezolvare oricărei probleme ritmice posibile. De aceea avem atâta diversitate pe acest album, găsind multe din sonoritățile familiare, preluate în stilul său influent, ajuns la stadiul de reper pentru orice baterist din lume. Fiecare întrebare își găsește răspunsul și fiecare piesă primește tratamentul potrivit. Nu prea economic, nu prea aglomerat și perfect adaptat ca stil. Vine o vreme când artiștii, împreună cu publicul aferent, înțeleg că muzica nouă nu depinde doar de mușchi, ci și de bunul gust cu care un grup definit de muzicieni vrea și poate să adune mai multe elemente și să le facă să sune unitar.

Următorul album nominalizat, "Nearness", e genul de produs rezultat din întâlnirea dintre doi mari muzicieni care demult au ceva să-și spună. Mai exact, saxofonistul Joshua Redman și pianistul Brad Mehldau s-au întâlnit pentru un set de piese cântate liber și din toată inima. Colaborarea lor a început mai demult într-un cvartet, însă acum relația dintre cele două instrumente și personalitați are loc în absența rigorii secției ritmice, în concerte de o rară frumusețe. Acest album culege piese înregistrate în turneul pe care Redman și Mehldau l-au susținut, arătând ca o echipă intuitivă și perfect armonizată. Cei doi dansează în jurul melodiei, într-un stil conversațional care-i determină să se joace cu limitele armoniilor și să-și completeze reciproc frazele. Ei alcătuiesc o arhitectură muzicală detaliată, liniile nuanțate ale improvizației fiind cele care ne poartă prin diversele stări. Fiecare dă tot ce are mai bun, ca și cum ar fi avut posibilitatea să spună totul într-un singur concert, într-un ritm bine controlat, la cel mai înalt nivel la care muzica poate fi articulată și preluată.

Categoria în cauză, cel mai bun album instrumental de jazz, a fost câștigată din nou de John Scofield, de această dată cu albumul Country for old men, un titlu care parafrazează celebrul film al fraților Cohen și un conținut atât de agreabil și de rafinat, încât nu cred că mai poate fi primit de cineva cu scepticism. Mai mult, e un semn că nimeni dintre noi nu mai întinerește, iar o viață muzicală, atunci când e dominată de creativitate și clasă, poate accepta orice fel de provocare. Nici nu e nevoie să iubim genul country pentru a aprecia acest album. E suficient să recunoaștem timbrul chitarei lui Scofield și talentul său incredibil de a compune sau recompune muzica. Toate piesele de pe disc sunt preluate de la artiști americani de country, cu pasiunea și libertatea unui muzician ajuns la un nivel la care chiar poate cânta exact cum vrea și ce vrea, atâta timp cât își păstrează identitatea și plăcerea. Surpriza stă în pulsul nou pe care-l primesc cunoscutele titluri și în prospețimea pe care acești fabuloși muzicieni o imprimă muzicii. Și indiferent de multitudinea de nuanțe adăugate, de forme preluate, John Scofield rămâne un muzician de jazz prin esență.

Berti Barbera