Toate pasiunile umane intense, fie romantice, creative, inventive sau de transformare, încep cu o singură scânteie. Pe al zecelea său album ca lider de grup, pianista japoneză Hiromi Uehara trasează continuarea traseului pornit de la această scânteie, o flacără care inspiră în timp ce se consumă. Un nou set de piese încărcate cu tehnică şi cu emoţie pe acest album intitulat "Spark" în care Hiromi, deşi nu foloseşte titulatura de trio, prezină acelaşi grup robust şi experimentat, alături de basistul Anthony Jackson şi de bateristul Simon Philips. Deşi sunetul e cunoscut, surprizele apar acolo unde chiar şi ascultătorii fideli se aşteaptă mai puţin, constanta explorării muzicale păstrându-se pe toate albumele semnate de Hiromi. Nu prea mai auzi aşa ceva în alte părţi, deşi zona de piano trio abundă în acte spectaculoase. Deşi conţine părţi identificabile ca gen, cum ar fi jazz, fusion sau muzică clasică, muzica ei cu greu poate fi clasificată. Dar acesta nu este întotdeauna un gest util sau relevant, aşa cum am mai spus-o. Contează prospeţimea, nivelul de vibraţie cu care te prezinţi zi de zi, album cu album, fără să arăţi că timpul sau stilul au vreun efect negativ asupra evoluţiei tale. Iar din acest punct de vedere, atitudinea celor din trio şi conţinutul muzical reprezintă exact ce avem nevoie pentru a asculta muzică bună la nesfârşit.

În partea a doua am plăcerea de a vă prezenta un proiect românesc, tot în formulă de trio, cu muzicieni pregătiţi într-un mediu muzical actual şi foarte deschişi la noile sonorităţi de pe scena de jazz, care nu poate fi judecată decât la nivel mondial. Nu poţi raporta jazz-ul la propriile limite ale unei scene, deci scena este nevoită să ţină pasul. Iar muzicienii care se ocupă de asta vin la un moment dat cu rezultate admirabile. Vorbesc despre trio-ul format de saxofonistul Alexandru Arcuş, claviaturistul Adrian Stoenescu şi bateristul Marcel Moldovan, care au lansat în 2016 albumul "Allotropy", dominat de teme cu sonorităţi estice, melisme fine şi groove. Dincolo de relaţia foarte bună de grup, de admirat este tonul saxofonului, prezenţa lui expresivă şi în acelaşi timp ponderată pe tot parcursul albumului. Nu este un album de saxofon, este un album de trio condus de un saxofonist, ceea ce deja face o diferenţă într-un peisaj şi aşa destul de modest în ceea ce priveşte acţiunea muzicală plăcut surprinzătoare. Avem ocazia de a asculta o muzică influenţată de nivelul european, produsă exclusiv cu resurse locale. Dincolo de statistici, mă bucur că putem asculta împreună fragmente de pe acest album.