ACUM:
7.00
Musica viva
Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Urmează: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 9.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Recomandări Înapoi

În universul muzicii cu ES Mons. Miguel Maury Buendia, Nunțiul Apostolic în România

Publicat: vineri, 3 Iunie 2016 , ora 14.30

Sâmbătă, 4 iunie 2016, de la ora 16.00, ultimul episod al seriei În universul muzicii ce-l are invitat pe Nunțiul Apostolic în România, înalt prelat al Bisericii Catolice, cu studii teologice și muzicale. 

Spuneți-ne mai multe despre experiența dvs. ca dirijor.

Această muncă este altceva decât ceea ce pare să fie - adică un om care-și mișcă brațele în fața unui cor sau a unei orchestre (n.r. râde). Munca dirijorului este de fapt înainte de concert, la repetiții. Trebuie repetat lucrul pe partide, intrările; dirijorul trebuie să marcheze timpul, să dea intrările, totul trebuie făcut la repetiții. Nu am dirijat niciodată o orchestră, presupun însă că nu este cu mult mai diferit decât dirijatul unui cor. Însă la cor avem și riscul unui membru al corului care cântă altceva decât e scris în partitură - cred că de obicei coriștii, cel puțin cei cu care am lucrat eu, erau mai puțin profesioniști decât niște membri obișnuiți ai unei orchestre care știu totul foarte bine și pot cânta mult mai curat. În seminar, am avut timp; eram în interiorul instituției toată săptămâna, așa că aveam 3 zile pe săptămână, după masa de seară, repetiție la cor. Acest lucru mi-a dat posibilitatea să pregătesc multe piese polifonice și să le cântăm bine. Corul nu cânta doar la seminar, dar era invitat și la evenimente în exterior, unele chiar oficiale: de exemplu, când a fost adus la Escurial trupul Regelui Alfonso al 13lea de la Roma, corul nostru a fost invitat să cânte alături de Corul de la Escurial. Aveam același tip de repertoriu și a fost simplu să facem asta.

Pentru cei care nu știu prea multe despre muzica corală, de ce important să cânți, să dirijezi sau pur și simplu, să asculți un cor?

V-am spus că am fost în Slovenia unde practic, toată lumea cântă într-un cor; ei își păstrează identitatea națională astfel. Slovenia a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar, limba oficială era germana, însă slovenii cântau în propria lor limbă - iată cum reușeau să-și păstreze identitatea națională cu ajutorul muzicii. Apoi, în momentul când cânți împreună cu ceilalți, faci corp comun cu ei, respiri împreună cu ceilalți, iar respirația este importantă când cânți, respirația trebuie să se producă în același timp. Iar această situație aduce o dimensiune socială importantă vieții. Eu nu doar am dirijat, dar am și cântat în diverse coruri și aceasta a fost o experiență foarte plăcută.

Aș vrea să vorbim acum despre muzică și biserica catolică, există o strânsă legătură între acestea două. Deci, de ce este atât de importantă muzica în biserică, în general?

Este un mod de a exprima Santa Gosti, cântarea și rugăciunea într-una. Rugăciunea devine mai puternică. Și nu vorbim aici doar de biserica catolică. Probabil că biserica protestantă a insistat încă mai mult asupra muzicii decât biserica catolică pentru că ei au renunțat la multe momente liturgice, care au devenit muzică. Luther însuși a fost compozitor de muzică, de psalmi. În biserica ortodoxă, de asemenea, avem cântări create de mari compozitori, mai ales în cadrul bisericii ruse, lucrări deosebit de frumoase. Aș putea spune că muzica este importantă pentru toate religiile. În unele religii, muzica este mai puțin dezvoltată, la musulmani avem doar monodia, de exemplu, însă toate surele lor sunt cântate; în India, de asemenea, repetă și cântă. Muzica s-a născut odată cu religia în timpurile preistorice, încă din cele mai vechi timpurile, invocațiile magice erau însoțite de muzică.

Deci muzica este importantă. În același timp, reflectă tipul de societate în cadrul căreia aceste rugăciuni au fost făcute. În Europa avem această dezvoltare a muzicii abstracte; în toate culturile lumii muzica este importantă și este asociată unui anumit tip de activitate: dansul, mâncatul, dar nu aici, în ceea ce înseamnă muzica cultă abstractă, un fenomen tipic culturii occidentale. Ce este această muzică? Doar muzică, un pas înainte în dezvoltarea artei sonore.

Și aici trebuie să facem diferența între muzica liturgică și muzica religioasă. Muzica liturgică este cea pe care o cântăm în biserică, în timpul slujbei religioase; ascultăm muzica religioasă în sălile de concert. Câteodată muzica liturgică poate ajunge în sălile de concert, mă gândesc la cantatele și oratoriile de Bach, Telemann, Handel, de pildă. Ele au fost create pentru actul liturgic, dar ulterior au migrat către sălile de concert. Oratoriile lui Haydn, care a fost catolic, nu au fost create pentru a fi cântate în biserică, ci pentru sălile de concert. Creațiunea este o muzică splendidă, o muzică religioasă, nu liturgică. Trebuie să facem această diferență.

Muzica religioasă se adresează tuturor. Ca să facem o rugăciune mergem la biserică; un ateu poate merge la concert să asculte Patimile lui Matei de Bach și să simtă o emoție estetică, chiar dacă nu este un credincios; contemplarea suferinței exprimate în acest oratoriu poate trezi o emoție sinceră, chiar o apropiere de experiența religioasă pentru aceia care se simt în afara bisericii. Iar acest lucru, în societatea occidentală este important, pentru că suntem în fața unui proces extins de secularizare. Iar muzica religioasă ne amintește de rădăcinile noastre creștine și acest lucru este important.

Cred că a fi creștin este parte a ceea ce înseamnă să fii european.

Da.

Și cred că este important să păstrăm acest lucru.

(El -aprobă). Trebuie să respectăm toate culturile, aceasta este cultura noastră și trebuie să fim mândri de ea. Suntem parte a acestui fluviu care trece prin istorie și care a creat lucruri splendide. Când eram în Africa, un episcop de acolo mi-a spus: "Uite ce produs frumos al culturii noastre, un concert pentru tobe". "Dacă ești mândru de asta, lasă-mă și pe mine să fiu mândru de orgă", am spus eu (n.r. râde). Toată lumea are motive să fie mândră de ceva din propria cultură.

Haideți să facem o istorie a lucrărilor și compozitorilor de care trebuie să fim mândri, autori de muzică religioasă și liturgică, chiar. Ați vorbit despre cântările gregoriene. A venit apoi perioada polifonică și secolul al XVI-lea, numit secolul de aur al polifoniei vocale.

Pot să vă spun că cel mai important compozitor al școlii romane polifonice a fost Palestrina. Muzica lui este contrapunctică, foarte complexă și bogată. Fiecare voce este independentă și are propria ei melodie. Dacă asculți o voce, îți spune ceva; dar toate împreună, și aici este splendoarea, se întâlnesc și crează acorduri, dar nu avem acel tip de armonie care va apărea mai târziu. În același timp a trăit și Tomas Luiz de Victoria, care era spaniol, și care a scris o muzică mult mai ascetică. Acest compozitor compunea în genunchi, în fața Crucii, pentru el a compune însemna un act de rugăciune. De aceea muzica lui este mistică, este perioada Sfintei Tereza, al Sfântului Ignazio de Loyola, este perioada contrareformei, totul este mai spiritual. Muzica lui Palestrina, venită după școala venețiană reprezentată, de exemplu, de Lodovico Grossi de Viadana, este mai extrovertită, potrivită pentru marile ceremonii care aveau loc în Catedrala Sf. Petru. La Roma, dacă cânți piesele polifonice ale lui Palestrina, la Vatican, nu ai nevoie de microfoane. Reverberația din biserică este splendidă. Dar nu  poți cânta bine la Vatican o missă cu orchestră și cor, pentru că sonoritatea nu permite acest lucru. Deci, chiar și arhitectura marchează un anumit tip de muzică. La fel este și în catedrala San Marco din Veneția: 4 coruri își pot răspunde unul altuia într-un joc antifonic, prefigurând barocul. Însă în timpul Renașterii începe și ceea ce numim muzică profană: madrigalurile italiene, piesele engleze ale lui William Byrd. Muzica civizaliției vestice începe să înflorească în Renaștere.

Deci, putem spune că rădăcinile muzicii vest-europene vin din muzica religioasă.

Dacă mergeți într-un muzeu bine făcut, începeți cu arta preistorică, apoi cea romană. Însă când vorbim de civilizația noastră, începem cu perioada medievală - și totul este artă religioasă. Aici, în țara dvs., aveți icoanele, în Occident avem imaginile cu Fecioara Maria. Avem așadar acest tip de artă religioasă pe care o întâlnim și în secolele XVI-XVII, dar care se schimbă pentru a ajunge la arta profană a portretelor, peisajelor. Dar la baza culturii noastre, ca de altfel, la baza oricărui culturi, este întotdeauna religia.

Câteodată noi, muzicienii, ne întrebăm: spre ce ne îndreptăm, gândindu-mă la muzica clasică contemporană, devenită cacofonică în unele cazuri, însă, în prezent, și cu un reviriment al muzicii bazate pe consonanță. Poate că și oamenii cu o implicare mai mare în religie se gândesc și ei: spre ce ne îndreptăm...

Este greu să găsești un compozitor mare care nu a fost și un om religios. Bach a fost un splendid lutheran, Mozart și Haydn au fost exemplari catolici. Haydn, când nu avea inspirație, spunea Rozariul, pentru a o găsi. Chiar și Beethoven a fost rezultatul revoluției franceze, autor al Missei solemnis. În Kyrie, Beethoven spune "de la inimă la inimă". Chiar și compozitorii moderni au fost oameni religioși. Un alt mare compozitor care a fost foarte, foarte credincios este Manuel de Falla, autorul unor celebre lucrări precum La vida breve. De Falla mergea la slujbă în fiecare zi. Numim muzica "artă divină" pentru că este cea mai spirituală dintre toate artele, avem doar sunete. Toate celelalte arte au nevoie de o expresie materială; sigur și în muzică este nevoie de instrumente și de voci, însă ea este arta divină.

Muzica are nevoie și de tehnică; pot avea numeroase idei, dacă nu am posed limbajul cu care să le comunic, nu le pot exprima. De aceea, este important să știm cum să comunicăm cu ajutorul muzicii.

Vorbind despre Vatican și muzică, despre papii de-a lungul istoriei și muzică, poate aveți să ne împărtășiți câteva idei.

Îmi amintesc că lui Ioan Paul al II-lea îi plăcea să cânte, la toate ceremoniile cânta, îi plăcea să cânte chiar și muzică pop. Papa Benedict era un bun pianist și iubea foarte mult muzica clasică. În timpul când am primit consacrarea episcopală la biserica Santa Maria Maggiore din Roma se cânta Spatzen Messe de Mozart. Apoi, papa m-a primit împreună cu familia mea și mi-a spus: "Știu că ai cântat această muzică de Mozart în timpul consacrării tale, această muzică ce ne duce inima către paradis". Da, au fost câțiva papi care au avut o legătură specială cu muzica.

Iar în Vatican își au sediul mai multe instituții muzicale: Corul Capelei Sixtine - un cor de copii și voci masculine cu o istorie de 500 ani, apoi Cappella Giuliana, dar și alte instituții care țin vie tradiția muzicii. În Roma este un Institut de Muzică sacră, compozitorul catalan Miseraci a fost director acolo timp de mulți ani: iată deci o tradiție importantă a muzicii religioase.

Ați ascultat dvs. înșivă Corul Capelei Sixtine?

Da, de multe ori. De-a lungul timpului, eu am ascultat corul sub trei direcțiuni diferite și de aceea, cântau în trei moduri diferite. Corul are un stil tipic, dat de vocile cristaline ale copiilor. Mi-l amintesc pe maestrul Bartolucci de pe vremea tinereții mele, care promova muzica contemporană în actul liturgic, cu un rezultat foarte particular. Acum s-a revenit la interpretări mai aproape de tradiție.

Deci, este bună întoarcerea la tradiție? Pentru că iată, și în ceea ce privește promovarea muzicii clasice sunt două curente: să faci ceva mai aproape de obișnuitul cotidian contemporan, încălcând însă uneori niște principii pe care s-a edificat muzica clasică, sau să încerci să fii mai aproape de omul contemporan, păstrând însă niște principii venite din tradiție.

Mi-aduc aminte de o discuție cu un compozitor spaniol contemporan. El mi-a spus: singurul obiectiv pe care-l avem astăzi este originalitatea, să se spună: "Această muzică nu s-a mai scris vreodată, acest tip de muzică este absolut nou". Iar acest lucru este de fapt foarte dificil. Suntem într-un moment când ne întrebăm: "Ce este de făcut astăzi?". Mai este un lucru. Înainte aveam școlile naționale de compoziție; astăzi fiecare compozitor vrea să aibă propriul său limbaj. Dar dacă nimeni nu-i înțelege limbajul, este foarte greu să comunice. Pentru că prin sunete, trebuie creat un limbaj pe care ceilalți să-l înțeleagă, modern, însă și frumos în același timp. Iar muzica clasică are trei elemente: armonie, melodie și ritm. În ultimul timp, au fost date la o parte melodia, armonia și au rămas doar ritmul și culoarea timbrală. Trebuie să reconstruim muzica, însă cu o nouă sensibilitate, nu este ușor.

Și credeți că se va reuși? Să fim optimiști?

Cred că trebuie să presupunem că da.

Unii spun că muzica clasică arată sau chiar anticipă spiritul unui timp. Schonberg a anunțat primul război mondial prin muzica sa, ce credeți că anunță muzica clasică a timpului nostru?

Vedeți, în muzica occidentală a secolului XX a fost o disociere între muzica pop și muzica clasică. Și muzica pop mi se pare mai tradițională decât muzica clasică a aceluiași timp, pentru că autorii acesteia din urmă căutau noi modalități de expresie. Acest lucru este ciudat! Am ajuns și la această muzică electronică pe care o poate compune un robot, reprezentată doar de ritm. Dar și muzica pop a suferit de aceeași reducere a posibilităților de expresie ca și în muzica clasică. Din când în când reapare această nostalgie după melodie, după frumusețe, după niște valori create nu cu atât de mult timp în urmă. Așa că ne uităm în urmă și ne bucurăm de muzica clasică. Vom vedea ce ne va aduce viitorul.

Sunteți originar din Spania. Să vorbim despre acei compozitori care reprezintă atât de bine spiritul spaniol: Albeniz și de Falla.

A fost o perioadă în istoria muzicii, cea a școlilor naționale, când fiecare țară încerca să-și pună în valoare muzica tradițională și să o transfere către muzica clasică. În secolul XIX-lea, se spune că cea mai bună muzică spaniolă a fost compusă de compozitori francezi: Carmen de Bizet și altele asemănătoare. Apoi au apărut și marii compozitori spanioli: Albeniz, Granados, de Falla. Muzica are în substraturile sale chiar și limba țării în care este creată. Limba italiană are vocale foarte deschise.(lăsat el amore, dolore). Și acest lucru a produs opera, melodia derivată din vocale foarte lungi. Limba spaniolă are vocale foarte scurte, este foarte ritmică și atunci rezultatul este o muzică mai curând dansantă, mai puțin dedicată vocii, chiar dacă avem cântăreți foarte buni. Este asemănătoare cu muzica ungară: unde se începe cu un accent întotdeauna pe prima notă, așa cum și în limba vorbită se pune accentul pe prima vocală din cuvânt. Deci, limbajul marchează tipul de muzică al unei națiuni. S-a întâmplat în Spania, dar și în alte țări. Vă spuneam că Spania are o mare tradiție a muzicii folclorice, de aceea muzica clasică este mai elitistă. Vă spuneam că nu există o educație muzicală propice, din păcate, în Spania. Sigur că sunt mari teatre de operă cum e Liceo în Barcelona sau Teatrul Regal din Madrid, dar muzica de acest tip e totuși minoritară. În Italia sunt 17 teatre de operă de primă mână, în Spania sunt două. Iată deci, diferența între două culturi muzicale. Totuși, există tradiția de a consacra într-un oraș o săptămâna operei, alta, unui concert simfonic. Dar să spunem că Spania a fost strălucitoare în alte domenii culturale, în pictură de exemplu: Picasso, Velasquez, Goya.

Fiecare țară și-a găsit modalitatea proprie de expresie. Cred că aici, în România, teatrul este o formă foarte frumoasă de exprimare.

De când sunteți la București, mergeți la concerte...

Sunt foarte fericit aici, pentru că sunt multe posibilități: merg la Ateneu, la Sala Radio, dar mai ales la operă și în plus sunt și multe concerte private. Pot să vă spun, că în principiu, merg la concert odată pe săptămână. Nu e rău deloc.

Am ajuns la final. Care este credeți că este lucrarea care vă reprezintă în momentul de față?

Sunt atâtea opusuri importante, fundamentale, splendide. Unele sunt foarte lungi, altele foarte scurte. E foarte greu de ales, ca în situația în care trebuie să alegi trei cărți cu care să pleci pe o insulă pustie. M-aș referi la Concertul nr.23 pentru pian și orchestră de Mozart, un concert care merită ascultat și reascultat. Recomand acest lucru ascultătorilor noștri. Sunt și atâtea alte lucrări de ascultat, dar cred că e o frumoasă experiență să asculți acest concert.

Și un mesaj pentru ascultătorii noștri?

Să urmărească cu fidelitate radioul pentru că este o modalitate de a-și crea o frumoasă cultură muzicală. Și dacă li se potrivește, să facă așa cum fac eu: lucrez cu muzică, fac alte activități cu muzică. Știu oameni care au nevoie de liniște, alții care-mi spun: muzica este prea serioasă. Sensibilitățile sunt foarte diverse. Dar pentru mine merge foarte bine lucrul însoțit de muzică.


Cristina Comandașu