Istorie şi geografie sonoră

Există elemente comune ale unor culturi tradiţionale, care să fie reflectate la nivel regional? Individualitatea muzicilor de expresie orală poate fi supusă unor referinţe comparative acceptabile? Cât de apropiate sau cât de îndepărtate se află unele popoare care se învecinează printr-o istorie şi o geografie comună? Dincolo de alte argumente, răspunsurile pot fi găsite chiar în sonorităţile prin care se exprimă apartenenţa la o identitate proprie. În regiunea balcanică din sudul Dunării (care atestă urme de locuire din cele mai vechi timpuri), amestecurile şi modificările permanente ale componentelor etnice, migraţiile, colonizările şi conflictele au fost, în decursul istoriei, definitorii. Din această perspectivă, popoarele care s-au constituit în ţinuturile balcanice au păstrat, într-o atmosferă multiculturală pronunţată, numeroase elemente comune, stratificate şi cristalizate în timp.

Interferenţe balcanice

Pe ambele maluri ale Dunării muzicile tradiţionale se află sub semnul unor elemente care au fost "sublimate", în parcursul vremurilor istorice (de cele mai multe ori neprielnice), într-un creuzet cultural comun, dar cu accente naţionale distincte, de la un popor la altul. În sudul şi sud-vestul României, în nordul Bulgariei, în Serbia de răsărit dar şi în Macedonia se întâlnesc numeroase piese muzicale reprezentative, vocale şi instrumentale, care sunt constituite pe baza unor scări diatonice sau cromatice, cu linii melodice bogat ornamentate şi cu suprapuneri polifonico-eterofonice, ca elemente sonore proprii. Eterofonia, însoţită de pedale armonice, reprezintă unul dintre tipurile sintactice care se utilizează frecvent în lumea sonoră balcanică, fie că aparţine culturii populare din centrul Bulgariei (caz în care piesele sunt interpretate de femei, prin stilul vocal caracteristic, cu voce înaltă, nazalizată), fie că este subsumată unui model de polifonie rudimentară din sud-vestul României (Banatul de munte sau Gorjul), care derivă din interpretarea antifonică a două grupe vocale, de asemenea feminine, dintre care unul susţine un sunet continuu, numit ison.

Elemente comune

În perimetrul descris identificăm şi numeroase elemente melodico-ritmice comune, dintre care, dincolo de pulsaţiile ritmice regulate, în tempo rapid, ale jocurilor populare de pe ambele maluri ale Dunării, se detaşează ritmul asimetric, care a fost teoretizat de Constantin Brăiloiu drept ritmul aksak, cu o denumire care atestă răspândirea lui în întreaga Peninsulă Balcanică, din Bulgaria până în Grecia şi din Turcia până în Serbia şi sudul României. Şi, tot în acest spaţiu multicultural, există şi instrumente comune, cum ar fi cimpoiul şi fluierul, instrumente considerate emblematice pentru toate popoarele acestui areal geografic şi pentru cultura tradiţională, de tip pastoral, din regiunea nord-balcanică. Nu în cele din urmă, trebuie să avem în atenţie unele instrumente cu coarde şi arcuş, cum ar fi gădulka bulgărească, înrudită cu kemanul (kemençe) oriental (care s-a folosit şi în Ţara Românească până în secolul al XVII-lea, atunci când a fost înlocuit cu vioara) sau formaţiile instrumentale alcătuite din două viori, acompaniate de o tobă, aşa cum mai obişnuiesc încă să interpreteze muzica jocurilor populare românii din Valea Timocului sârbesc.

Vă invit, aşadar, să descoperim împreună câteva sonorităţi reprezentative ale muzicilor tradiţionale din zona balcanică, prin cântări, piese, structuri melodice şi formule vocal-instrumentale înrudite între ele, reflectând moştenirea culturală a popoarelor învecinate într-o istorie şi geografie comune, marţi 13 octombrie 2015, de la ora 20.30, în cadrul emisiunii "Muzici tradiţionale".