Dacă despre Daniel Barenboim ştim că a fost numit "fenomen", şi nu neapărat copil-minune (cu debutul pianistic pe scenă, în Argentina natală la 8 ani, al studiului dirijatului cu Markevitch la Salzburg la 12, iar la 13 al compoziţiei la Paris cu Nadia Boulanger)…,

…dacă despre Enrico Mainardi aflăm că a primit primul violoncel la vârsta de 3 ani, iar la 8 a cântat sonatele de Beethoven, turneul italian pe care l-a susţinut atunci aducându-l pe scenă cu Ottorino Respighi pentru a-i acompania recitalul de la Bologna, iar la 13 ani a debutat la Londra, la Proms…,

…după cum, dacă despre Richard Strauss nu mai e nevoie de multe precizări dincolo de aceea că prima compoziţie poartă inspiraţia şi semnătura unui copil de 6 ani…,

…şi dacă la toate acestea adăugăm talentul extraordinar şi voinţa nemăsurată ale tinerei Silvia Şerbescu de a se dedica muzicii (împotriva voinţei familiei care, finalmente a şi văzut-o licenţiată şi în matematici), ca şi informaţia publicată de Iosif Sava în volumul alcătuit împreună cu soţul pianistei că la 14 ani, în timpul primului război, îl acompaniase pe Enescu, la Botoşani…,

…atunci, cunoscând cursul istoriei, avem răspunsul la întrebarea de mai sus… Cu toţii au devenit uriaşi artişti atunci când s-au făcut… mari.

Cum să lupţi cu morile de vânt, elegant în gest şi vestimentaţie…

Întâlnirea din 1933 dintre Richard Strauss şi Enrico Mainardi ne reţine atenţia - primul în dublă calitate: compozitor al Variaţiunilor Don Quixote şi dirijor al Capelei de stat din Berlin - celălalt în rol solistic. La vremea când a înregistrat împreună cu Richard Strauss Variaţiunile fantastice pe o temă cavalerească op. 35 ale acestuia, în 1933, Enrico Mainardi avea deja o reputaţie consistentă prin concertele şi recitalurile susţinute, şi devenea profesor de violoncel la Academia Santa Cecilia din Roma. Apoi a luat locul la Berlin profesorului său Hugo Becker, după dispariţie.

Când a venit în România era deja la apusul carierei, în ciuda acestui fapt publicul apreciindu-i talentul, personalitatea. Şi, ca peste tot, a cucerit şi prin apariţia fermecătoare, sprijinită şi de atenţia cu care îşi alegea îmbrăcămintea de scenă, potrivită cu muzica aleasă. Cele două războaie mondiale şi-au pus amprenta pe cariera lui, întrerupându-i, din păcate, cursul studiului şi al apariţiilor publice, ceea ce i-a permis să revină cu greu de fiecare dată. Totuşi a făcut-o!!! Şi a devenit deopotrivă un important profesor de violoncel, recunoscut (deloc întâmplător) pentru modul în care reuşea să-i facă pe discipoli să repare greşeli anterioare, să recapete eventual ceea ce pierduseră dintr-un motiv sau altul, să-şi salveze cariera cum se exprima Joan Dickson. Şi pe Richard Strauss-dirijorul publicul nostru l-a cunscut direct în primele decenii ale secolului trecut; în această înregistrare mai veche de 8 decenii a dirijat Capela de Stat din Berlin.

Păstrăm parfumul de epocă, fie şi doar prin amintiri…,

…venind la Bucureşti pentru alte nepreţuite giuvaere - considerate, se pare, astfel de însăşi autoarea înregistrărilor pe care vi le propunem… "Ca şi lucrările compozitorilor francezi, muzica spaniolă a reprezentat pentru Silvia Şerbescu un adevărat domeniu de predilecţie. Această muzică, în care se îmbină atât de fericit gravitatea cu exuberanţa, pasiunea cu nostalgia satisfăcea preferinţele pianistei pentru precizia ritmurilor şi pentru luminozitatea culorii sonore, ca şi anumite înclinări temperamentale. Cei care au avut prilejul să o asculte îşi amintesc desigur lirismul sobru şi auster pe care îl imprima suitei Nopţi în grădinile Spaniei de Manuel de Falla sau jocul dinamic şi concentrat cu care reda fragmentele din ciclul Iberia de Albeniz. Aici, mulţimea de teme şi motive muzicale care se încrucişează sau se suprapun atrage după sine o scriitură pianistică extrem de complicată, cu dificultăţi tehnice care fac ca aceste piese să rămână inaccesibile multor virtuozi. Găsind pentru fiecare dintre ele soluţii ingenioase, Silvia Şerbescu le executa cu măiestrie" - spunea într-o emisiune Radio din 1969 Florino Dellatola (care mai arăta că pianista "cultiva cu precădere sonorităţile masive care dădeau jocului său pianistic un caracter monumental...", ceea ce "…a înrâurit şi profilul repertoriului său, orientat către creaţia compozitorilor din secolele XIX şi XX…"

Silvia Şerbescu vs marele Busoni în opere de anvergură …

De altfel, în anii 40, după ce prezentase la Paris şi Bucureşti piese de Albeniz, Silvia Şerbescu avea să le includă şi în programele turneelor sale europene, fascinând pretutindeni. Un cronicar turc remarca tehnica ei impresionantă pusă în slujba talentului de excepţie. Şi mai nota: "Cântul ei bărbătesc şi puternic, de o forţă herculeană (ceea ce uimeşte la o femeie) îi permite, mai ales în fortissimo, să obţină efecte surprinzătoare. Sub degetele-i puternice, pianul se transformă în unele momente într-o adevărată orchestră. Marele Busoni, atunci când cânta anumite pasaje din unele opere de anvergură dădea aceeaşi impresie…" conchide criticul. A cântat atunci, în 1942 la Istanbul El Puerto şi Navarra. Cea din urmă pare să fi fost poarta deschisă spre teritoriul muzicii lui Albeniz, încă din anii de studii pariziene pentru Silvia Şerbescu. O cântase în 1929 în recitalul din capitala franceză (când încă frecventa clasa de măiestrie a lui Alfred Cortot), iar doar o lună mai târziu, acasă, la Ateneu. Apoi, nu a mai dispărut din repertoriul ei de recital. Le vom auzi şi noi, intercalând între ele Evocation , în felul acesta având imaginea a ceea ce oferise cu 5 ani înainte publicului bucureştean în recitalul de la Conservatorul "Pro Arte" din 20 feb. 1937. Înregistrările datează însă din începuturile anilor 60, cu puţin înainte de a ne părăsi acum jumătate de veac…

"…Barenboim savurează şi respectă partitura…, iar rezultatul este nu doar impresionant, ci şi palpitant…"

"Nu cunosc o versiune care să rivalizeze cu aceasta în căldură, forţă şi sunet somptuos… Este unul dintre discurile cele mai incitante… pe care le-am auzit de mult timp…" se scria în revista Gramophone din 1976 referitor la cel ce conţine Simfonia cu orgă a lui Saint-Saens. Şi se accentua pe rolul compartimentului coardelor Orchestrei Simfonice din Chicago evoluând sub conducerea lui Daniel Barenboim. Iar publicaţia Hifi News and Record Review din acelaşi an (doar unul după cel al înregistrării) considera această interpretare drept una "de lux" luând în considerare deopotrivă sunetul cald, catifelat, mătăsos al aceloraşi instrumente din orchestră, dar şi întregul despre care găsea că este perfect balansat. "Saint-Saens - spune cronicarul - cere forţe largi, iar în această înregistrare calităţile lor coloristice, scara dinamică şi respiraţia sonoră sunt fin captate, cu abundenţă de detalii sonore în ampla varietate de texturi a simfoniei… Este evident că Barenboim savurează partitura şi o respectă, tratând-o ca pe o capodoperă, iar rezultatul este nu doar impresionant ci şi palpitant..."

Avem această înregistrare în care Daniel Barenboim recreează Simfonia a treia de Camille Saint-Saens cu Orchestra Simfonică din Chicago şi Gaston Litaize la orgă.

Cutia cu amintiri - de ascultat duminică 17 mai 2015 la ora 15,53.