Intră sub sfera ineditului, din mai multe puncte de vedere, acest album "Love Sublime". Este în primul rând încercarea unui mare pianist de jazz de a se exprima pe teritoriul muzicii clasice - nu este nicidecum primul artist care abordează acest capitol, nu este nici prima sa experienţă de acest fel. Brad Mehldau se mişcă dezinvolt între muzica lui Schubert, Brahms, Duke Ellington, Cole Porter, Thelonius Monk, John Coltrane, Radiohead, Led Zeppelin şi propria sa muzică - un pianist elegiac, capabil de exprimări elevate, intense, cu profunzimi dincolo de registrul obişnuit al jazzului. Are o mare deschidere către concepte ca ritm, timp, armonie. Şi este mereu spontan. Declara la un moment dat: "îmi place să cânt, să uit ceea ce am cântat şi să merg mai departe".

Al doilea element inedit în istoria noastră este întâlnirea dintre acest uluitor muzician de jazz, Brad Mehldau şi soprana Renée Fleming. Şi suntem într-o situaţie ingrată poate - de a povesti marelui public de operă cine este Brad Mehldau, şi iubitorilor jazzului cine este Renée Fleming… Nu facem acest lucru, gândind pozitiv şi cu încrederea că cele două "stiluri" nu se exclud total, mai ales în orizontul de preferinţe al unui meloman care apreciază şi demersul contemporan şi trăieşte în consonanţă cu timpul său (aici fiind inclus fără discuţie şi jazz-ul).

Privim faptele. Corporaţia Carnegie Hall a oferit această oportunitate muzicianului american de a compune o serie de piese pentru soprana Renée Fleming. A fost luată ca reper "Cartea orelor: Poeme de iubire către Dumnezeu" de Rainer Maria Rilke, despre care Brad Mehldau a scris şi un eseu, nu doar muzică, şi la sugestia sopranei Renée Fleming au fost alese şi trei dintre poemele lui Louise Bogan din ciclul "The blue estuaries". Albumul se încheie cu "Love Sublime", piesă care a dat şi titlul acestui album, compusă pe versurile cântăreţei şi poetei olandeze Fleurine. Este singura lucrare care se inspiră din jazz - "este vorba despre o flexibilitate în frazare care îi este proprie sopranei Renée Fleming", declară Brad Mehldau, "şi este dovada experienţei sale în acest teritoriu al jazzului". De-altfel există înregistrări cu Renée Fleming cântând în maniera Cassandrei Wilson (cu totul de nerecunoscut ca timbru şi interpretare).

Vorbim în esenţă despre lieduri pentru voce şi pian, într-un discurs sofisticat, angrenat în sfera muzicii contemporane, pagini prezentate în primă audiţie în mai 2005, la Zankel Hall din New-York, în timp ce albumul la care ne referim a apărut un an mai târziu sub sigla Nonesuch. "Love sublime se inspiră mai mult din muzica secolului al XIX-lea", scrie Brad Mehldau în prezentarea albumului. "Este omagiul meu adresat artei cântului ca gen, tot ceea ce am absorbit şi iubit mai mult din acest procedeu al expresiei muzicale… A fost o mare plăcere să lucrez cu Renée. Eu am scris muzica, dar ea a adus-o la viaţă."

(Arpeggio - CD review, 13 martie 2015, ora 11,30)