Telemann şi simţul umorului

Dintre operele lui Telemann, Pimpinone a avut parte de un succes foarte mare, înlesnind drumul către viitoarele intermezzi, în special cele ale lui Pergolesi. De altfel, opera aminteşte destul de mult ca subiect cu Servitoarea stăpână a lui Pergolesi. Bătălia dintre sexe era mai ales atunci, în secolul al XVIII-lea un subiect savuros pe care Telemann l-a îmbrăcat într-o muzică jucăuşă, care sporeşte farmecul libretului. Vă spuneam în episodul trecut despre caracterul cald, deschis, despre simţul umorului lui Georg Philipp Telemann. Între lucrările sale figurează şi cantata numită Muzică funerară pentru un canar familiar cu artele, a cărui pierdere a produs o uriaşă durere stăpânului său. Soarta bietului canar a fost curmată crunt de către o banală pisică. Telemann tratează acest subiect cu o seriozitate care stârneşte zâmbetul, intenţia sa satirică fiind evidentă.

Rivali dar şi prieteni

Ajungem acum la cel mai mare autor al Barocului. Rival al lui Telemann, apreciat în acea vreme mai mult decât el, Johann Sebastian Bach a avut cumva o poziţie secundară în faţa contemporanilor. Chiar şi postul de la Leipzig a fost câştigat doar în momentul în care Telemann a renunţat la el, următorul în topul preferinţelor fiind Bach. Cu toate acestea, între cei doi autori se pare că nu a existat tensiune. Între 1729 şi 1741 Bach a fost director al ansamblului Collegium Musicum, fondat iniţial de Telemann, formaţie pentru care a scris numeroase lucrări. Dacă în timpul vieţii a ocupat locul doi, istoria îi va oferi o recompensă uriaşă, redându-i poziţia binemeritată în ierarhia valorilor muzicale. Mozart, Beethoven, Mendelssohn, cel care practic l-a redescoperit şi l-a promovat şi toţi marii compozitori ce au urmat s-au raportat într-o măsură mai mare sau mai mică la Johann Sebastian Bach.

Începuturile muzicale

Johann Sebastian Bach avea de unde să moştenească talentul sonor, pentru că familia Bach abunda în muzicieni. Autorul german a realizat el însuşi arborele genealogic al înaintaşilor săi, ajungând până la un anume Veit Bach, la origine brutar, dar şi cântăreţ la lăută. Cu un unchi organist, cu un alt unchi discipol al lui Pachelbel, Johann Sebastian avea de unde să asimileze cunoştinţe muzicale. La 17 ani era deja un organist înzestrat şi compusese câteva lucrări de muzică religioasă. Oraşele în care Bach a locuit o perioadă mai lungă sau mai scurtă sunt acum celebre, urmele sale fiind atestate cu grijă de germani. Cariera muzicală a început-o la Arnstad, unul dintre cele mai vechi localităţi din regiunea bogat împădurită a Turingiei, aici activând ca organist al celei mai noi biserici din oraş. Curând au început şi neînţelegerile, pentru că Bach nu era tocmai un slujbaş model şi supus. A plecat la un moment dat pe jos la Lübeck pentru a-l întâlni acolo pe Dietrich Buxtehude, considerat atunci cel mai mare organist al vremii şi s-a întors mult mai târziu decât învoirea pe care o primise de la biserică, o întâmplare ce a atras şi o reclamaţie împotriva lui, adresată Episcopului. În acea hârtie erau înşirate o mulţime de motive de nemulţumire, printre care cele legate de armonizarea neobişnuită a unor imnuri liturgice, lipsa cantatelor în ansamblul lucrărilor sale şi dificultatea scriiturii sale muzicale, ce punea mari probleme interpreţilor. Cu toate că tonul reclamaţiei era dur, lui Johann Sebastian Bach nu i s-a întâmplat nimic, ba mai mult, tânărul organist n-a dat niciun semn ca ar fi dispus să se disciplineze. Era clar că patronii săi îi apreciau valoarea excepţională şi că erau dispuşi să-i ierte acele mici derapaje, în opinia lor.

Probabil că şi Johann Sebastian Bach se săturase de disensiunile de la Arnstadt, pentru că, imediat ce s-a ivit o altă opţiune a urmat-o fără să stea pe gânduri. În 1707 va obţine un post de organist la Biserica Sf. Blaise din Mühlhausen, un oraş mai mare şi mai bine cotat, în care se va muta imediat după căsătoria cu verişoara sa, Maria Barbara. La fel de activ ca şi la Arnstadt, dar în relaţii cu superiorii mult mai bune decât acolo, Bach a copiat o mare cantitate de muzică pentru a lărgi biblioteca corală a bisericii şi i-a convins pe patronii săi să renoveze orga, o operaţie foarte costisitoare şi atunci, dar şi acum. După doar un an de activitate se va hotărî brusc să demisioneze, printre motivele acestei decizii figurând o dispută cu propriul pastor, nemulţumit de libertăţile sale muzicale dar şi viaţa săracă în evenimente sonore din Mühlhausen.

Prolificitate sonoră şi măiestrie componistică

Următorul pas al lui Johann Sebastian Bach a fost mutarea la Weimar, un important centru cultural german dar şi european, în care ocupă postul de organist şi membru al orchestrei ducale. Meritele sale duc la o avansare, în 1714 Bach devenind concert-maestru, printre obligaţii revenindu-i şi aceea de a compune lunar câte o cantată. În paralel, se îngrijeşte şi de educaţia muzicală a celor doi nepoţi ai Ducelui din Weimar, un personaj puternic al vremii şi mare iubitor al muzicii. Din păcate, din cauza artileriei americane din timpul celui de-al doilea război mondial, din casa în care a locuit Bach la Weimar nu a mai rămas decât un zid, pe care oficialităţile oraşului au lipit grijulii o tăbliţă comemorativă. În perioada în care a stat la Weimar, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi, dar şi cele mai bune lucrări ale sale pentru orgă. Se simte, de asemenea, interesul său pentru clavecin şi pentru lucrările orchestrale, aşa cum se simte şi o crescândă maturizare a stilului său compoziţional, care a preluat creativ şi original cele mai bune sugestii din muzica italiană şi franceză.

Însă Johann Sebastian Bach nu era omul care să facă prea multe concesii nici măcar ducelui Wilhelm Ernst iar în momentul în care raporturile dintre cei doi au început să se deterioreze, compozitorul s-a mutat la curtea prinţului Leopold von Anhalt, la Köthen, care oricum îl invitase insistent de câteva ori înainte. Avea deja 32 de ani şi devenise stăpân pe o tehnică de compoziţie fenomenală. Cum la Köthen nu avea la dispoziţie o orgă pe măsura cerinţelor sale, Bach se va axa aici pe lucrările destinate mai ales repertoriului cameral. În această perioadă va definitiva primul volum al Clavecinului bine temperat, partitură de căpătâi a tuturor pianiştilor, cu cele 48 de preludii şi fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră şi minoră. Alături de folosirea rafinată a contrapunctului, aici Bach explorează pentru prima dată în istoria muzicii întreaga gamă tonală dar şi multitudinea intervalelor muzicale. În acei ani a mai scris cele 6 concerte brandenburgice, suitele pentru violoncel solo, sonatele şi partitele pentru vioară solo dar şi suitele orchestrale, capodopere ale muzicii instrumentale.

Momentul de zenit

În 1720, la Köthen, îi moare soția iar după un an, se recăsătorește cu Anna Magdalena Wülken, o tânără soprană cu aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, colecții de mici piese pentru începători. Probabil că puţini compozitori din istoria muzicii se pot lăuda cu 21 de copii, aşa cum a avut Bach, deşi, din păcate, doar zece au supraviețuit, iar patru dintre ei au devenit celebri. În anul 1723 îl regăsim pe Bach la Leipzig în calitate de cantor la Thomaskirche, unde avea obligația de a instrui copiii din cor, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Astfel, în cursul primilor 2-3 ani de la Leipzig, oraş care va rămâne mereu legat de numele său, autorul german va compune enorm, această uriaşă putere de muncă alăturată inventivităţii şi măiestriei fiecărei lucrări în parte uimind încă şi în prezent cercetătorii. Bach nu lucra la normă, fiecare nou opus îşi proclamă valoarea. Aceste condițiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză și chiar răuvoitoare a conducătorilor orașului, oameni de care, din păcate depindea, dar și grijile familiale au înnegurat viața genialului muzician. În pofida dificultăţilor, Bach scrie în ultima perioadă a vieții sale cele mai mari și mai valoroase lucrări, Magnificat, Patimile și Missa în si minor. În ultimii zece ani de viață și-a inspectat și sistematizat opera, compunând mai puțin dar de fiecare dată realizând proiecte ambițioase. Între 1740-1750 apar Variațiunile Goldberg, volumul al doilea din Clavecinul bine temperat, Ofranda muzicală, precum și Arta fugii.

Creația bachiană, o desăvârşită sinteză a stilurilor muzicale de la începutul secolului al XVIII-lea reprezintă, totodată şi un vârf al evoluției muzicii polifonice din perioada barocă. Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost mereu legată de segmentul religios, manifestat în numeroase pagini ale sale. Bach nu redă însă în propriile lucrări figura edulcorată a omului împăcat cu ideea vieţii de dincolo, ci se concentrează asupra căderilor sale, a îndoielilor, a umanităţii lui încărcate de umbre dar şi de lumini. Profund credincios, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea "Iisuse, ajută-mă" și o sfârșea cu inscripția "numai pentru slava lui Dumnezeu". Putem spune că Bach vedea în muzică un mijloc practic de demonstrație a prezenței lui Dumnezeu în lume.