Încheiam episodul trecut cu Heinrich Ignaz von Biber, unul dintre cei mai importanţi compozitori ai perioadei baroce mijlocii. Încercaţi să vă imaginaţi condiţia unui astfel de compozitor din secolul al XVII-lea la curţile nobiliare, unde avea postura unuia dintre servitori. De cele mai multe ori, norocul unui autor depindea de nivelul apetenţei pentru muzică al figurii nobiliare sau religioase pe care o slujea. Biber a avut noroc cu arhiepiscopul Maximilian Gandolph von Kuenburg din Salzburg, un mare iubitor al muzicii. În afara lucrărilor instrumentale, Biber a scris, bineînţeles, şi muzică sacră vocală, mai ales în perioada târzie a vieţii sale, când fusese deja numit capelmaestru la curtea arhiepiscopului von Kuenburg. Dintre lucrările sale policorale Missa Salisburgensis este, probabil, cea mai cunoscută, desi, multă vreme s-a crezut că autorul partiturii, cel mai complex opus de gen din perioada barocă medie, este anonim.

Pachelbel și continuitatea tradiției

După Heinrich Ignaz von Biber, un alt mare nume a fost Johann Pachelbel, cel care a dus tradiţia muzicii pentru orgă din sudul Germaniei la un nivel desăvârşit. Pachelbel a compus în ambele direcţii, seculară şi sacră iar contribuţia sa la dezvoltarea preludiului coral şi al fugii îl situează în topul celor mai importanţi compozitori ai perioadei baroce mijlocii. Preluând influenţe diverse, de la Froberger, Frescobaldi şi autorii francezi, Pachelbel a preferat un stil contrapunctic mai simplu, în care linia melodică avea întâietate iar claritatea armonică se evidenţia mult mai pregnant. Spre deosebire de Dietrich Buxtehude însă, lucrările lui Pachelbel nu sunt la fel de virtuoze şi mai puţin îndrăzneţe din punct de vedere armonic. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Canonul în Re major, iniţial destinat unui ansamblu format din trei viori şi un bas continuu. Ca multe alte lucrări de pe parcursul secolului al XVII-lea, şi acest Canon a intrat într-un con de umbră, fiind redescoperit abia la începutul veacului trecut. Se pare că acest Canon, foarte popular în prezent, un favorit în cadrul ceremoniilor nupţiale, ar fi fost compus pentru nunta lui Johann Christoph Bach, fratele mai vârstnic al lui Johann Sebastian Bach, eveniment la care Pachelbel a participat. Johann Christoph Bach a fost, de asemenea, şi profesorul lui Pachelbel, de aceea, ipoteza este posibilă. Pe parcursul anilor Canonul a fost orchestrat pentru o varietate de ansambluri instrumentale. Popularitatea sa este atât de mare încât a fost inclus şi multe cântece din repertoriul pop sau rock.

Clasici aproape uitați ai Barocului

Unul dintre cei mai buni compozitori pentru instrumentele cu claviatură din acel timp, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, era considerat a fi Caspar Ferdinand Fischer, deşi, datorită puţinelor partituri păstrate, muzica sa este foarte rar interpretată astăzi. Mare parte dintre lucrările sale arată o influenţă a stilului baroc francez promovat de Jean Baptiste Lully. De fapt, unul dintre meritele sale stă tocmai în altoirea acestei influenţe franceze pe muzica germană. Simţul său contrapunctic rafinat sugerează că a studiat cu profesori valoroşi, printre care şi Christoph Bernhard, un elev al lui Heinrich Schütz.

Pe când Johann Fischer era absorbit de compoziţia ciclului de muzică sacră Lytaniae Lauretanae , în 1710, deci la începutul secolului al XVIII-lea, ajungea la Dresda Jan Dismas Zelenka, autor originar din Cehia, din regiunea Boemiei. Interpret foarte bun la violon, un instrument cu coarde în registrul grav, Jan Dismas Zelenka a fost uşor angajat ca membru al Orchestrei Regale din Dresda. Din acel moment, Zelenka, în vârstă atunci de 31 de ani a rămas în Germania până la sfârşitul vieţii sale. Johann Sebastian Bach i-a admirat foarte mult stilul componistic, un stil care acorda o mare atenţie laturii de virtuozitate, mare parte dintre lucrările sale fiind foarte dificile iar pasajele destinate instrumentelor grave sunt mult mai solicitante decât se poate observa în creaţia oricărui alt compozitor contemporan lui. Nu este de mirare că Bach îl aprecia - bogăţia contrapunctică a temelor sale, ingeniozitatea melodică, obsesia pentru cromatisme şi chiar utilizarea numitor sonorităţi care prefigurau stilul galant ce începea să-şi facă apariţia în acea periodă, toate acestea îi definesc portretul lui Jan Dismas Zelenka, un compozitor deosebit de interesant, cu un talent uriaş, din păcate prea puţin abordat în prezent. Mare parte din creaţia sa este destinată sferei sacre, de altfel a şi fost numit în 1735 Compozitorul de muzică religioasă al Capelei din Dresda. 10 ani mai târziu murea din cauza unui edem pulmonar în oraşul în care a activat atâta timp. Influenţa sa asupra muzicii germane este importantă şi, de asemenea, este semnficativ faptul că Zelenka l-a avut printre discipoli pe nimeni altul decât Johann Joachim Quantz.

Un gigant al muzicii germane

Contemporan cu Zelenka, aproape de aceeaşi vârstă era Georg Philipp Telemann, un nume foarte sonor al Barocului. Telemann a ales muzica şi compoziţia spre dezaprobarea părinţilor săi, care ar fi dorit pentru el o carieră mai bănoasă. A şi studiat, de altfel, dreptul la Universitatea din Leipzig. După poziţii importante deţinute la Leipzig, Eisenach şi Frankfurt s-a stabilit în cele din urmă la Hamburg, ca director muzical a cinci dintre cele mai importante catedrale din oraş. Deşi nu toate lucrările sale s-au păstrat, Telemann este unul dintre cei mai prolifici autori din perioada barocă. În creaţia lui se observă influenţe diverse, franceze, italiene sau poloneze pe care le-a asimilat într-un mod creativ, ce a privit mereu către viitor. Nu degeaba creaţia lui Georg Philpp Telemann este considerată o semnificativă punte de legătură între Barocul târziu şi clasicismul timpuriu.

Telemann a fost un compozitor de succes, foarte popular în timpul său. Comenzi pentru lucrările sale muzicale veneau din Franţa, Italia, Spania, Belgia, Ţările Scandinave, ceea ce dovedeşte că popularitatea sa nu se limita doar la teritoriul germanic. Prolificitatea sa - se pare că există peste 3000 de partituri ale lui Telemann - i-a atras invidii, persiflări şi admiraţie. Georg Friedrich Händel spunea în mod afectuos despre Telemann, care îi era un apropiat prieten că "ar putea să scrie o lucrare religioasă în opt părţi cu aceeaşi rapiditate cu care oricine altcineva ar scrie o scrisoare". Chiar Händel a simţit nevoia să se inspire din acest uriaş izvor muzical care era Telemann, utilizând în propria creaţie idei din 16 mişcări ale marelui ciclu Tafelmusik. Acest termen, Tafelmusik, în traducere "Muzică de masă" a fost utilizat încă de la mijlocul secolului al XVI-lea ce desemna lucrările muzicale menite a fi interpretate în cadrul unor festivităţi sau banchete. Era, aşadar, o muzică al cărei principal rol era acela de a fi agreabilă, adică o muzică de divertisment. De altfel, la finalul secolului al XVIII-lea, termenul de "muzică de masă" a fost înlocuit cu cel mult mai explicit de "divertimento". În orice caz, ciclul lui Telemann intitulat Tafelmusik face parte dintre cele mai apreciate opusuri ale sale. Ciclul, exclusiv instrumental este împărţit în trei mişcări structurate în acelaşi fel: o uvertură la început, urmată de un cvartet pentru trei instrumente şi bas continuu, un concert pentru mai multe instrumente soliste şi orchestră de coarde, o Trio-sonată, o sonată solo cu acompaniament de bas constinuu şi o Concluzie la final.

Contemporan cu Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel şi Antonio Vivaldi, Georg Philipp Telemann a fost cumva marginalizat de către unii critici contemporani care îl acuzau de o carenţă de substanţă în pofida cantităţii, o acuzaţie nedreaptă şi un loc în care a fost expediat şi ca un fel de pedeapsă pentru succesul pe care l-a repurtat în timpul vieţii, surclasându-l pe Bach. Telemann este însă, cu siguranţă, unul dintre autorii cu majusculă ai Barocului. Să nu credeţi că volumul mare de lucrări îl împiedica să desfăşoare şi alte activităţi. Telemann a publicat multe articole, eseuri, poeme, nu toate legate neapărat de muzică. Este însă primul care a contribuit la editarea primei reviste germane de muzică clasică, publicaţie care apărea din două în două săptămâni şi în care burghezia germană găsea partituri ale lucrărilor noi compuse în mare parte de Telemann dar şi de Zelenka, Ritter, Keiser sau Stolzer. Anii petrecuţi la Hamburg au fost cei mai productivi pentru Telemann. Era solicitat să compună numeroase cantate, destinate nu doar bisericilor dar şi diferitelor ceremonii de zi cu zi. Unul dintre genurile căruia i s-a dedicat a fost cel al oratoriului, în care are peste 40 de lucrări, dintre care doar 22 au supravieţuit timpului.

Una dintre explicaţiile succesului său, în afara indiscutabilului talent stă şi în umorul lui Georg Philipp Telemann dar şi în personalitatea sa caldă şi plăcută. A fost unul dintre puţinii compozitori baroci cu o avere considerabilă - salariul său de la Hamburg era de trei ori mai mare decât cel al lui Johann Sebastian Bach la Leipzig. Asta nu l-a împiedicat pe Bach să-l aprecieze foarte mult pe Telemann, facilitând interpretarea multor dintre cantatele sale la Leipzig. De asemenea, Bach a transcris cu mâna lui multe dintre cantatele lui Telemann, acest fapt demonstrând puternica admiraţie pe care marele compozitor german i-o purta compatriotului său. În bisericele hamburgheze din secolul al XVIII-lea exista obiceiul de a fi interpretată o cantată înaintea slujbei şi încă una la final. Impresionant, nu? Cantatele sale sunt extreme de inventive din punct de vedere al orchestraţiei, au linii melodice frumoase şi seducătoare şi ingenioase suprapuneri contrapunctice.