La finalul episodului trecut îl aminteam pe Ralph Vaughan Williams, unul dintre cei mai importanţi compozitori englezi ai primei jumătăţi a secolului XX. Stilul său muzical este o rezultantă a mai multor direcţii sonore de filieră stravinskiană, brahmsiană, impresionistă şi barocă, rămânând în acelaşi timp inconfundabil. Chiar şi Maurice Ravel, profesorul său, spunea cu admiraţie că "este singurul elev care nu-mi copiază muzica". Pasiunea sa pentru sursele britanice, vechile cântece populare şi literatura engleză va rămâne constantă pe tot parcursul vieţii şi va da muzicii sale o culoare specifică, fiindcă Vaughan Williams va combina aceste teme cu armonii şi ritmuri moderne. Printre profesorii săi, în afară de Maurice Ravel se mai numără Hubert Parry la Cambridge şi Max Bruch la Berlin, aşadar, Vaughan Williams a beneficiat de contactul componistic cu trei maeştri importanţi. Una dintre primele sale compoziţii care a întrunit aprecieri entuziaste este Fantezia pe o temă de Thomas Thallis pentru cvartet de coarde şi orchestră de coarde extinsă. Cel care l-a inspirat pe Vaughan Williams este compozitorul renascentist britanic Thomas Tallis, despre care de altfel, am vorbit într-un episod anterior. Pornind de la o temă modală a lui Tallis, Vaughan Williams construieşte o fantezie de aproximativ un sfert de oră, în care sonorităţile renascentiste se împletesc cu romantismul de facură britanică, creând o adevărată pictură muzicală.

Fantezia pe o temă de Thomas Thalis a fost utilizată şi drept coloană sonoră în două filme celebre, Master and Comander, cu Russle Crowe şi Patimile lui Christos, regizat de Mel Gibson. Un apropiat glumeţ al lui Vaughan Williams, i-a spus la un moment dat "Ştii, majoritatea succeselor tale, nu îţi aparţin de fapt". Se referea la lucrările care au la bază vechi teme celebre, cum este aceasta, cum este Fantezia Greesnleaves sau la Cele cinci variante asupra lui Dives şi Lazarus sau bogatului şi săaracului. Desigur că din această perspectivă, mulţi dintre compozitorii neoclasici ar putea face parte dintre ipotetică tabără a acuzaţilor, însă, de fapt, aceste vechi teme sunt doar pretextul de la care Vaughan Williams şi alţii ca el pornesc pentru a realiza o călătorie în trecut cu mijloacele prezentului. O altă lucrare celebră a sa, scrisă de asemenea într-un stil romantic târziu, este Serenada pe muzică, compusă în 1938 pentru 16 solişti vocali şi orchestră. Părţile vocale solo au fost scrise special pentru anumiţi cântăreţi cunoscuţi în epocă iar textul este luat din actul V al piesei Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare. Prezent în sală la premiera Serenadei în celebra Royal Albert Hall, Serghei Rahmaninov a fost atât de impresionat de frumuseţea acestei muzici, încât a izbucnit în lacrimi. Mai târziu, i-a mărturisit lui Henry Wood, dirijorul serii că "niciodată n-a mai auzit o muzică atât de frumoasă".

Odată cu Simfonia a IV-a în fa minor, Ralph Vaughan Williams s-a îndreptat către o zonă muzicală mai severă, compunând, spre deosebire de primele trei simfonii, o muzică exclusiv instrumentală. Simfonia a patra dar şi următoarele două se constituie în structuri complexe, în care Williams experimentează din punct de vedere orchestral şi foloseşte acorduri disonante, o caracteristică ce-i va defini creaţia din ultima etapă de viaţă. Ultima dintre acestea, simfonia a VI-a în mi minor, deşi nu a avut la bază nicio intenţie programatică, fiind compusă imediat după cel de-al doilea război mondial, a dat inevitabil naştere la diferite interpretări, mai ales datorită sonorităţii sale abrazive. Unii critici au numit-o o simfonie a războiului, în timp ce alţii au văzut în Scherzo-ul său sardonic şi violent o aluzie la bombardamentul asupra Londrei. Deşi Vaughan Williams a negat vehement orice elemenz aluziv exterior, aceste impresii nu au fost abandonate de către ascultători.

Penultima sa simfonie, a VIII-a, compusă când Vaughan Williams avea 83 de ani, este deosebit de inventivă din punct de vedere muzical. Partea a doua, Scherzo alla marcia este dedicată doar instrumentelor de suflat şi unii ascultători au văzut chiar o parodie la adresa manierismelor compoziţiei ruse, a lui Prokofiev şi a lui Şostakovici.

Un autor pasionat de spiritualitatea hindusă şi de astrologie

Prieten foarte bun cu Ralph Vaughan Williams, Gustav Holst a fost, de asemenea, preocupat de vechile sonorităţi engleze dar şi de cele ale spiritualităţii hinduse, literaturii sanscrite şi contemporane sau astrologiei. Şi-a format un stil foarte original, în care uneori se regăsesc şi influenţe ale lui Schönberg sau Stravinski. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Suita Planetele, alcătuită din şapte părţi, fiecare dintre ele dedicată unei planete şi corespondentului său astrologic.

O viziune modernă asupra muzicii britanice

Un alt compozitor englez important de la mijlocul secolului XX a fost William Walton, văzut de către unii ca primul autor britanic modern. Walton a fost la curent cu creaţiile contemporane lui şi a ştiut să preia din mai multe surse elemente pe care să le integreze ulterior într-un stil propriu. A fost influenţat de Stravinski, Prokofiev, de muzica de jazz şi a preferat ritmurile pline de vitalitate şi orchestraţia bogată. Prin lucrarea Facade, a părut multora drept un modernist, sonorităţile puternic influenţate de jazz şi textele incomprehensibile fiind considerate inacceptabile. Muzica are la bază poemele abstracte ale lui Edith Sitwell.