Compozitori străini afirmaţi pe teren englez

Thomas Arne şi William Boyce, pe care i-am amintit în episodul trecut, au prefigurat în creaţia lor înnoirile clasicismului, curent care se va manifesta în arhitectură, literatură şi arte şi care promova idealurile echilibrate şi clare ale antichităţii greceşti. Acesta a dus către o cultivare mai degrabă a simplităţii, decât a complexităţii. În muzică, se va renunţa la polifonia elaborată şi uneori prea stufoasă în favoarea monodiei, a melodiei cu o bază armonică, o combinaţie numită omofonie. Pe de altă parte, se observă o complexitate mult mai mare la nivelurile interioare ale partiturii, o cultivare a varietăţii şi a contrastului mult mai pronunţate decât înainte şi o tendinţă de a organiza materialul sonor, de a-l ordona. Dar între baroc şi clasicism a existat şi o punte muzicală, printre autorii care s-au poziţionat în acest interval numărându-se şi Johann Christian Bach, compozitor care a activat în ultimii 20 de ani ai vieţii sale la Londra, oraş care rămăsese în continuare un puternic centru muzical european. Mulţi biografi se referă la Johann Christian Bach, cel mai tânăr fiu al lui Johann Sebastian Bach, ca la "londonezul Bach" sau "englezul Bach". În 1762, Christian Bach s-a dus la Londra pentru a-şi prezenta trei opere la Teatrul Regal şi tot aici, în capitala engleză, şi-a întâlnit şi marea dragoste, pe soprana Cecilia Grassi, cu care s-a căsătorit în 1766. Stilul muzical al lui Johann Christian Bach este foarte melodios, definit de multe surse ca galant, adică un stil care acorda întâietate melodiei, caracterizat de fraze sonore echilibrate şi o complexitate polifonică moderată. Johann Christian Bach a compus, se pare, 91 de simfonii şi a avut o influenţă notabilă asupra stilului concertistic al lui Wolfgang Amadeus Mozart.

Estetica clasică va tinde spre simplitatea şi claritatea expresiei, spre logica tratării temelor, evitând, totodată, contrastele puternice şi concentrarea excesivă pe detalii. Pentru noul stil clasic, ordinea şi simetria sonoră, melodica izvorâtă din armonia consonantă devin principii esenţiale, cultivate cu grijă şi meticulozitate. Pentru a contura claritatea şi limpezimea stilistică şi a păstra un echilibru între mijloacele de exprimare compozitorul clasic va păstra permanent în creaţia sa o bună balanţă între subiectiv şi obiectiv. Şi spre deosebire de romantism, unde emoţia subiectivă prevalează, în clasicism, autorii îşi vor limita poziţia faţă de ideile exprimate, reprimându-şi propria afectivitate. Toate aceste influenţe pot fi observate şi în Anglia mai ales din perspectiva unor vizitatori celebri. L-am amintit deja pe Johann Christian Bach. Iar dacă vorbim despre clasicismul englez, nu putem să nu-i menţionăm pe Joseph Haydn şi Muzio Clementi, muzicieni care au călătorit frecvent în Anglia şi au fost influenţaţi de ea. Dar să începem cu cel numit "părintele clasicismului", Joseph Haydn, ale cărui concerte la Londra au beneficiat de un succes uriaş în faţa unei audienţe numeroase. Printre lucrările inspirate de atmosfera londoneză se numără şi cunoscuta Simfonie Surpriza, cu un efect muzical care trebuie să le fi părut de-a dreptul inedit contemporanilor săi: un brusc acord în fortissimo la finalul unui pasaj în piano de la începutul părţii a doua. Haydn a fost întrebat la bătrâneţe dacă a intenţionat ca prin această surpriză să trezească oamenii care ar fi putut adormi, dar răspunsul lui a fost următorul: "Nu, doarr am fost interesat să surprind publicul cu ceva nou".

Muzica lui Haydn era bine cunoscută în Anglia încă înainte de venirea sa iar publicul britanic îşi exprimase în repetate ori dorinţa de a-l vedea aievea pe cunoscutul muzician german. În iarna anul 1794, în timp ce locuia la Londra Haydn a compus o altă simfonie, nr. 103, interpretată în premieră la King`s Theatre cu o orchetră neobişnuit de mare pentru acea perioadă, constând în 60 de instrumentişti. Concertul a repurtat un succes foarte mare iar cotidianul Morning Chronicle scria: "O nouă simfonie a prolificului şi încântătorului Haynd a fost interpretată şi ca deobicei a fost plină de geniu, atât în melodie, cât şi în armonie."

În anul 1766, Sir Peter Beckford, un înstărit nobil englez şi văr cu romancierul William Thomas Beckford, a vizitat Roma şi a rămas profund impresionat de talentul muzical al tânărului Muzio Clementi. Această descoperire l-a determinat să se ofere să sprijine pe mai departe educaţia lui Clementi în Anglia. Ce trebuia să ofere Clementi în schimb? Doar concerte la reşedinţa bogatului gentilom. Astfel, în următorii şapte ani, autorul italian a trăit, a cântat şi a studiat în cadrul reşedinţei din Dorset a lui Beckford. Ulterior s-a mutat la Londra, unde faima sa a crescut progresiv, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi interpreţi ai acelui timp. Trebuie menţionat că Muzio Clementi a fost unul dintre primii virtuozi pe noul pianoforte şi tehnica sa instrumentală a influenţat puternic următoarele generaţii de pianişti.

Un meteoric geniu componistic englez

Să nu vă imaginaţi însă că Anglia nu a avut compozitorii săi, chiar dacă notorietatea celor menţionaţi deja a fost mult mai mare. Un nume cu rezonanţă în acele timpuri, un adevărat geniu muzical, Thomas Linley cel tânăr s-a remarcat ca violonist şi compozitor. Între 1768 şi 1771 a călătorit în Italia, unde l-a întâlnit pe Wolfgang Amadeus Mozart, cei doi fiind de aceeaşi vârstă şi dezvoltând o frumoasă şi trainică prietenie. Istoricul Charles Burney scria în 1770 "Thomas şi micul Mozart sunt consideraţi pe tot cuprinsul Italiei drept cele mai promiţătoare tinere talente". Din păcate, Linley s-a stins din viaţă în mod tragic, la doar 22 de ani, înecat în lacul ce înconjura Castelul Grimsthorpe, în timp ce vâslea alături de câţiva prieteni. Dacă ar fi depăşit acel moment, cu siguranţă că numele său ar fi fost mult mai cunoscut în prezent.

Un nume multă vreme ignorat

Şi Samuel Wesley, interpret la vioară şi orgă, dirijor şi profesor a fost contemporan cu Mozart. Multe dintre lucrările sale au fost destinate spaţiului sacru. Este considerat cel mai important reprezentat englez al clasicismului muzical, stilul său reprezentând un punct de întâlnire şi legătură între moştenirea sonoră engleză şi curentele sonore europene ale timpului său. Printre elementele definitorii ale creaţiei lui Wesley se numără preferinţa pentru structurile largi, măiestria contrapunctică, o atenţie specială faţă de coloristica sonoră şi utilizarea rafinată a cromatismelor. În timpul vieţii sale a fost mai degrabă ignorat şi abia prin secolul al XIX-lea va reveni în atenţie, deşi nici în prezent numele său nu este foarte cunoscut. Ascultându-i muzica ne dăm seama că această umbră de uitare este nemeritată, pentru că Samuel Wesley rămâne, cu adevărat, un compozitor valoros.