Continuăm călătoria noastră muzicală pe teritoriul englez și vorbim astăzi despre perioada barocă. Muzica secolului al XVII-lea a fost caracterizată de o ornamentație mult mai elaborată, schimbări în notația sonoră, noi tehnici de interpretare și, de asemenea, a fost marcată de ascensiunea unui nou gen, acela al operei. Deși termenul "baroc" acoperă în mod convențional muzica europeană pornind de la anul 1600, influențele baroce s-au simțit cu adevărat în Anglia abia după 1660. Această întârziere s-a datorat în mare parte războiului civil dintre 1639 și 1651 şi abia o dată cu restaurarea monarhiei Stuart curtea regală a redevenit un centru cultural în care muzica și-a redobândit drepturile, deşi acestea nu erau la fel de extinse ca in epoca elisabetană și iacobină. Influențele internaționale vor interacționa inevitabil cu cele britanice, ceea ce va conduce la creații în care elementele străine vor fi absorbite dar și la genuri specifice, cum ar fi opera baladă despre care vom vorbi mai târziu. Un compozitor foarte aclamat la începutul secolului al XVII- lea, la curtea regelui Charles a fost William Lawes, autor care obișnuia să juxtapună teme bizare alături de melodii pastorale, o metodă considerată de-a dreptul excentrică de către generațiile următoare dar foarte apreciată în perioada modernă. Fratele său, Henry Lawes, a fost de asemenea un compozitor apreciat, însă William se va impune mai ales prin suitele sale pentru ansambluri de viole.

Un alt mare autor al vremii a fost Matthew Locke, al cărui nume era legat în perioada barocă mai ales de scenă, el scriind un număr însemnat de lucrări destinate teatrului cu măști, un gen foarte gustat, care alături de muzică implica, de asemenea, dansul, cântecul, pantomima și teatrul. Locke este, de altfel, cel care se pare că a compus și prima operă engleză, din păcate pierdută. De asemenea, muzica instrumentală a lui Locke este considerată una dintre cele mai importante contribuții sonore engleze ale secolului al XVII-lea. Piesele sale sunt impregnate de cromatisme, abundă în disonanțe și cuprind fraze muzicale lungi, caracterizate de instabilitate armonică. Toate aceste procedee demonstrează o atitudine critică față de convențiile muzicale stilistice ale barocului timpuriu.

Către conturarea genului de operă

Important în epocă, mai ales în cercul muzicienilor din jurul lui Henry Purcell, a fost şi John Blow, a cărui creaţie se individualizează puternic. În lucrările sale utilizează limbaje variate şi acordă o mare atenţie structurii sonore, multe dintre ele fiind dedicate diferitelor ocazii de la curtea regală, acolo unde a activat o bună bucată de vreme. Printre acestea se numără şi Venus şi Adonis, un fel de operă în miniatură care mai este încadrată, uneori, şi în sfera teatrului cu măşti. Este foarte posibil ca în acea vreme spectacolul să fi constituit o tranziţie către genul de operă care tocmai înflorea. Oricum, Dicţionarul de muzică Grove o consideră cel mai timpuriu exemplu de operă engleză. În momentul reprezentării sale scenice, rolul lui Venus a fost interpretat de celebra curtezană, cântăreaţă şi actriţă Mary Davis, una dintre amantele regelui Charles al II-lea. Fiica lor, Mary Tudor a interpretat partitura lui Cupidon.

Un maestru al barocului englez

Ajungem, în cele din urmă, la Henry Purcell, cel mai important autor englez baroc, numit chiar Orfeus Britannicus pentru măiestria cu care a ştiut să combine contrapunctul englez cu adaptarea versificaţiei, în aşa fel încât efectul final să fie extrem de expresiv şi dramatic. Deşi a compus şi muzică instrumentală, majoritatea creaţiei sale se va plasa în sfera vocală şi corală. Născut în 1659, o dată pusă, totuşi, sub semnul întrebării, micul Henry a avut norocul să crească într-o atmosferă muzicală, fiindcă atât tatăl, cât şi fratele său, au fost muzicieni. Purcell a fost elevul lui John Blow, pe care l-a şi urmat, de altfel, în postul de organist al Abaţiei din Westminster, după ce maestrul său a renunţat la această poziţie, în favoarea sa.

Ca mulţi dintre autorii englezi din perioada barocului, Henry Purcell nu a fost foarte cunoscut, în timpul vieţii, în afara ţării sale. Singurul său spectacol, Dido şi Aeneas, tributar în bună măsură creaţiei scenice Venus şi Adonis a lui John Blow, este un alt exemplu de operă engleză timpurie, în cadrul căreia Purcell îşi demonstrează din plin măiestria. Lucrarea a fost reprezentată o singură dată pe parcursul vieţii sale, abi mai târziu fiind redescoperită şi apreciată la adevărata sa valoare. Atenţia pentru voce şi intuirea capacităţilor sale expresive se datorează lungii perioade în care Henry Purcell a fost corist în cadrul Capelei Regale a lui Charles al II-lea. Acolo i-a şi cunoscut, de altfel, pe cei doi directori ai capelei, Henry Cooke şi Pelham Humfrey, ultimul având studii în Franţa, unde a fost elevul lui Jean Baptiste Lully. Este foarte posibil ca Purcell să fi beneficiat consistent de experienţa acestora şi să-şi fi desăvârşit, datorită lor, propria tehnică sonoră. În 1673 vocea l-a lăsat şi a trebuit să-şi părăsească postul devenind asistentul lui John Hingston, responsabil de întreţinerea instrumentelor regale. Şi astfel, neajunsul vocii pierdute s-a transformat în cele din urmă într-un câştig, fiindcă din noua poziţie, Purcell a venit în contact cu John Blow şi Matthew Locke, cărora le-a devenit, de asemenea, elev.

Semi-operele lui Purcell

Lucrările sale scenice, o tranziţie între teatrul cu măşti şi operă, numite semi-opere au avut un mare succes. La fel de mare ca şi lucrările sale sonore destinate spectacolelor de teatru. Semi-operele combinau episoadele teatrale cu cele muzicale şi dansante. Foarte des, acest gen de spectacole necesita decoruri elaborate, în care erau implicate scene mobile, picturi sugestive, costume opulente şi efecte speciale, ca focurile de artificii. Asemenea montări, cu accent pe elementul spectaculos, chiar dacă erau considerate de unii ca fiind vulgare în raport cu subiectul dramatic, aveau un deosebit succes la publicul londonez. Până la urmă este de înţeles, pentru că această apetenţă pentru spectaculos s-a păstrat la fel de puternică până în zilele noastre, nu?

Un final neobişnuit

Momentul morţii lui Henry Purcell este destul de controversat. Se pare, conform unei legende populare, că ar fi încetat din viaţă din cauza unei răceli, fiindcă întors beat acasă ar fi fost încuiat afară de soţia sa furioasă. Probabil că reacţia extremă a consoartei sale se datora unui lung şir de experienţe bahice similare. Henry Purcell a murit la vârsta de doar 36 de ani, chiar în ajunul celebrării Sfintei Cecilia. A fost înmormântat la Westminster Abbey, lângă orga la care a cântat iar întreaga procesiune a fost acompaniată de aceeaşi muzică pe care Purcell o compusese pentru funeraliile reginei.