Impactul umanismului în cultura engleză

Continuăm astăzi periplul nostru muzical pe teritoriul britanic și începem cu o comparație între goticul flamboaiant din arhitectura engleză, apogeul artistic al stilului, caracterizat prin exagerarea abundenţei detaliilor și muzica ce era compusă în acea perioadă pentru a fi interpretată în astfel de clădiri. Probabil că nu întâmplător muzica sacră de dinaintea Reformei dintre anii 1530 și 1540 demonstrează un preaplin de complexitate și monumentalitate. Impactul umanismului în muzica britanică a putut fi observat la finalul secolului al XV-lea în timpul domniei lui Eduard al IV-lea și a lui Henry al VII-lea, oglindit în primă fază în creația unuia dintre cei mai reprezentativi compozitori ai dinastiei Tudor, Robert Fayrfax. Născut în 1464 în regiunea Licolnshire, Fayrfax a fost deosebit de activ la curtea regilor Henry al VII-lea și Henry al VIII-lea, care l-au şi copleșit, de altfel, cu multe favoruri. Era considerat cel mai important compozitor al timpului său și răsplătit în consecință, mai ales că, însuși Henry al VIII-lea, în afară de faptul că era un dansator desăvârșit, obișnuia să cânte, se pare că destul de bine, la diferite instrumente și, de asemenea, avea și veleități de compozitor. Ne putem imagina, așadar, că nu era ușor de impresionat. Merită menționat și faptul că Robert Fayrfax a dobândit două doctorate în muzică, unul la Cambridge și celălalt la Oxford și, ca favorit al lui Henry al VIII-lea, l-a însoțit cu muzica sa la cele mai importante evenimente, de la încoronarea din 1509 până la celebra întâlnire cu Francis I al Franței. Din creația sa supraviețuiesc 29 de lucrări, majoritatea din sfera religioasă, toate demonstrând o tehnică contrapunctică remarcabilă și, mai ales în piesele târzii, o independență a vocilor și un control mult mai riguros asupra disonanțelor. Caracteristice îi sunt, de asemenea, contrastele metrice și structurale şi echilibrul între ţesătura vocală şi cea melodică în ansamblul ei.

În multe privinţe, muzica lui Fayrfax reprezintă un moment de calm şi echilibru în ansamblul dezvoltării muzicii britanice în perioada Renaşterii. Frazele sale muzicale sunt echilibrate, chiar dacă uneori componenta ritmică devine contradictorie. Ascultându-i muzica înţelegem de ce era considerat cel mai important compozitor din perioada sa. Un alt nume la fel de aclamat a fost John Taverner, călugăr, compozitor şi organist, activând cu succes la Cardinal College din Oxford. În 1528 a fost acuzat de colaborare cu luteranii, dar a scăpat datorită pretextului că ar fi fost "doar un muzician". După acest scandal nu mai este cunoscut niciun angajament profesional oficial, dar se bănuieşte, cu destul de puţine dovezi, că Taverner ar fi lucrat ca agent al lui Thomas Cromwell în activitatea de disoluţie a mânăstirilor iniţiată de Henry al VIII-lea între 1536 şi 1541. Mai târziu îl regăsim în Boston, regiunea Licolnshire, unde a fost şi declarat membru de onoare al oraşului, cu puţin înainte de moartea sa. Majoritatea creaţiei lui este vocală şi cuprinde lucrări predominant din zona religioasă. Ca şi Fayrfax, Taverner crează un fel de sinteză muzicală a tehnicilor componistice ale perioadei şi aruncă, totodată, şi o privire către viitor. În muzica sa foloseşte un contrapunct liber foarte elaborat şi părţi melismatice extinse în momentele culminante, destinate vocilor soliste. Îndeosebi cele trei misse ale sale, "Gloria Tibi Trinitas", "Corona Spinea" şi "Michael" sunt foarte apreciate pentru variatatea şi inventivitatea lor formală şi melodică. De altfel, muzica lui Taverner a constituit un exemplu bun de urmat pentru toţi tinerii compozitori englezi din acea perioadă, influenţa sa extinzându-se până în vremea lui Henry Purcell.

Autori importanţi în perioada Reformei

Reforma religioasă a avut un impact profund şi dramatic asupra muzicii engleze. Dispariţia multora dintre abaţii, colegii şi ordine religioase şi biserici a avut efect şi asupra compoziţiilor destinate spaţiului sacru. Din 1540 muzica religioasă a început să fie scrisă pe texte engleze, în detrimentul latinei şi tot cam în aceeaşi perioadă s-a observat o creştere numerică a compoziţiilor instrumentale, implicit şi a muzicii de cameră, pe care o vom detalia în episodul viitor. Christopher Tye se poate spune că a fost un adevărat compozitor al Reformei. Era, de altfel, în relaţii foarte bune cu familia regală. Se pare că i-a fost profesor tânărului rege Eduard, fiul lui Henry al VIII-lea. Chiar regelui îi aparţine următoarea frază: "Anglia are un singur Dumnezeu, un singur adevăr, un singur doctor priceput pentru arta muzicală şi acela este doctorul Tye, admirat pentru talentul său în armonia sonoră". Această apreciere i-a permis şi anumite libertăţi cu capetele regale, libertăţi de neconceput pentru alte persoane. De exemplu, istoricul Antony Wood nota în acea perioadă: "Domnul Tye era un om capricios şi plin de toane, mai ales la bătrâneţe. De multe ori cânta la orgă în capela Reginei Elisabeta şi ceea ce se auzea era multă muzică, dar puţină plăcută urechii. Regina a trimis un supus să-i spună că ceea ce cântă este pe lângă ton, în schimb, el i-a răspuns că urechile sale erau pe lângă ton". Din păcate pentru noi, doar o mică parte din muzica sa a supravieţuit.

Mai cunoscut chiar decât Christopher Tye a fost Thomas Tallis, un adevărat maestru al polifoniei, care a avut privilegiul să strălucească într-o perioadă în care cultura şi muzica britanică erau la zenit. În acea vreme, nu te puteai considera un gentleman dacă nu puteai citi şi interpreta muzică la un nivel acceptabil. Iar nivelul de acceptabilitate era destul de ridicat, se pare. Un anonim spunea în 1597 că "dacă un musafir se abţinea să cânte, era considerat extrem de nepoliticos". Era, astfel, obişnuit ca la curţile nobiliare să fie angajai muzicieni care să predea lecţii de lăută, instrument foarte apreciat în acea vreme. În acest mediu s-a format şi a evoluat Thomas Tallis şi după el William Byrd, despre care vom vorbi imediat. Tallis a activat ca organist la abaţia augustiniană Sfânta Cruce din Waltham, ulterior distrusă, în timpul Reformei. Compozitorul a reuşit însă să recupereze dintre preţioasele documente ale abaţiei un manuscris în care figurau şi scrieri ale lui Leonel Power, printre altele. Au urmat angajamente la Catedrala din Canterburry şi apoi la Capela Regală, unde a compus şi interpretat chiar pentru Henry al VIII-lea, Eduard al VI-lea, Regina Maria şi Regina Elisabeta. Perioada în care a compus Tallis era, totuşi, destul de dificilă din punct de vedere religios, având în vedere conflictul dintre catolicism şi protestantism, însă autorul britanic, profund religios şi fidel catolic a ştiut să se plieze inteligent şi elastic pe preferinţele fiecărui monarh în parte. Talentul său i-a atras aprecierea reginei Elisabeta, care i-a oferit în 1575, lui şi lui William Byrd, elevul său, un monopol de 20 de ani asupra muzicii tipărite, într-o perioadă în care editarea era la început.

Echilibrul şi măiestria sunt cei doi termeni care definesc imnul lui Thomas Tallis, un compozitor de la care William Byrd a avut cu siguranţă ce învăţa. Faima lui Byrd a fost uriaşă, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi şi mai flexibili autori din perioada elisabetană. Deşi s-a încăpăţânat să rămână catolic într-o perioadă plină de persecuţii religioase în Anglia, a reuşit totuşi să ocupe un post în cadrul Capelei Regale, de unde a asigurat lucrări religioase pe cale oficială atât bisericii engleze, cât şi colegilor săi catolici, în cadru privat. Astfel, compoziţiile sale sacre pot fi împărţite în două mari segmente, unul destinat filierei catolice, celălalt Bisericii engleze oficiale. De asemenea, William Byrd a mai compus şi lucrări seculare, unele dintre ele acompaniate instrumental, piese destinate ansamblurilor instrumentale, numite Consort music, dar şi muzică pentru instrumentele cu claviatură, el însuşi fiind un înzestrat interpret la virginal. Din creaţia sa dedicată ritului catolic face parte şi colecţia Cantiones sacrae, în care se remarcă o concepţie stilistică diversă. Astfel, există motete configurate tradiţional dar şi piese care abandonează direcţia obişnuită, virând spre o sugestie sonoră plastică specifică madrigalelor.