Vom continua astăzi să vorbim despre Giuseppe Verdi dar şi despre opera italiană de la finalul secolului al XIX-lea. Un moment de cotitură în cadrul creaţiei verdiene a fost reprezentat de Aida, care este nu doar una dintre cele mai importante lucrări ale sale, ci şi o culme a genului de operă în general. După premiera plină de fast de la Cairo, cu cămile, lei şi elefanţi vii pe scenă, montare care în ciuda succesului l-a nemulţumit, totuşi, pe Verdi, pentru că majoritatea invitaţilor făceau parte din lumea politică, adevăratul triumf şi contact cu publicul larg a avut loc odată cu premiera italiană. Prin înfruntarea personajelor, patosul sentimentelor şi expresivitatea muzicii, Aida se înscrie cu succes în rândul marilor drame romantice.

De la opera Macbeth, compusă în 1847, teatrul shakespearian l-a însoţit şi stimulat pe Verdi pe tot parcursul longevivei sale existenţe, de peste 80 de ani. Implicarea sa personală în cizelarea libretului, cultivarea unei expresii sonore eliberate de convenţii şi atenţia pentru subiect sunt elemente ce-i definesc permanent activitatea componistică. Din păcate, nu putem vorbi despre toate operele lui Verdi dar nu putem trece peste Otello, considerată de unii drept cea mai importantă şi mai matură operă a sa din punct de vedere stilistic. Lucrarea s-a născut din colaborarea cu Arrigo Boito, un faimos libretist italian.

În pofida atâtor subiecte dramatice, ultima creaţie lirică verdiană va fi o operă comică, Falstaff, la finalul căreia, autorul realizează o ingenioasă fugă vocală. "Tutto nel mondo è burla" ne anuţă Falstaff, o concluzie a acestei lucrări şi, probabil, şi a marelui compozitor. Să rămânem, aşadar, cu zâmbetul pe buze, indiferent că este amar, cinic sau optimist - ne învaţă însuşi Verdi şi nu putem să nu-l ascultăm. 

Apariţia verismului

Ca orice fenomen consumat în exces, şi Romantismul s-a confruntat cu o inevitabilă criză. Expresia muzicală şi nu numai şi, în general, întreaga cultură se cerea reevaluată de pe alte poziţii. Patosul şi sentimentalismul, emoţiile învolburate nu mai satisfăceau. Căutările sonore stilistice care vor marca finalul secolului al XIX-lea vor lua însă forma continuităţii pe terenul operei italiene, nu a unei revoluţii de proporţii. Verdi, ajuns la senectute, avea urmaşi de valoare, care-i vor prelua ştafeta şi o vor altoi pe influenţele franceze naturaliste, dând naştere aşa numitului curent verist, o variantă italiană a realismului în artă. Stilul este caracterizat prin concentrarea pe aspectele sordide sau violente din realitatea cotidiană, cu eroi aparţinând, cu precădere, clasei sociale de jos. Se încheia, astfel, epoca personajelor istorice sau mitice, omul comun devenea vedeta. Printre cei mai de seamă reprezentanţi ai operei veriste de numără Pietro Mascagni, a cărui operă, Cavalleria Rusticana a repurtat un succes fenomenal la premiera din anul 1890, succes păstrat cu aceeaşi putere până acum, când lucrarea este o prezenţă obişnuită pe scenele teatrelor lirice de pe întreg mapamondul.

Muzica veristă nu va fi compusă cu scopul de a suna frumos, ea va reflecta întotdeauna scenariul, acţiunea şi sentimentele personajelor, care în sine, sunt un fel de anti-eroi ai operelor tradiţionale. Trădarea, răzbunarea, adulterul sau crima sunt teme cu impact, oglindite fără mănuşi, în tuşe groase şi şocante. O operă veristă la fel de faimoasă, care de cele mai multe ori este interpretată împreună cu Cavalleria Rusticana este Paiaţe, ce aduce în atenţie tragica figură a clovnului, poveste despre care, Ruggero Leoncavallo susţine că este bazată pe o întâmplare reală, o crimă al cărei proces a fost prezidat de tatăl său, magistrat. Celebra arie a clovnului, Vesti la giubba, are de fiecare dată o putere răscolitoare, mai ales atunci când beneficiază de o interpretare de referinţă.

Operele veriste sunt, în general, scurte, structurate în două părţi separate de un Intermezzo. În afară de natura subiectelor, stilul mai are ca specific îndepărtarea de belcanto, prin cultivarea unui tip de cânt mai degrabă aspru, direct, derivat din natura emoţiilor care trebuiau transmise şi înconjurat de o masă orchestrală mult mai extinsă. Astfel, stilul belcanto va fi înlocuit din acest moment de cel verist, mai puţin emfatic şi ornamentat şi mult mai apropiat de declamaţie. Desigur că cel mai important reprezentat al verismului rămâne Giacomo Puccini dar despre el vom vorbi în episodul următor.