Pianistul Ștefan Doniga la Radio România Muzical și un inedit jurnal al unui turneu ieșit din comun

Ziua # 18 - Întoarcerea în Itaca

Sunt momente în viață pe care știm, încă din clipa în care se întâmplă, că le vom păstra în suflet pentru totdeauna. Ceva inexplicabil din încărcătura lor le face să nu mai depindă de memorie și să continue să trăiască pur și simplu prin noi.

Nu sunt cuvinte mari. Dimpotrivă, sunt sărace și puține pentru a cuprinde măcar în parte bucuriile trăite în această călătorie. Întâlnirile noastre cu publicul de pe atâtea continente nu au fost doar alte recitaluri din șirul celor ce au fost și vor veni. Ele au legat un fir nevăzut între lumea noastră obișnuită și o alta, neînchipuit de vastă și surprinzătoare, în mare parte necunoscută, în care oameni extraordinari, oameni care iubesc necondiționat această țară, fac mult mai mult decât este firesc posibil pentru ca noi, românii, să fim văzuți, ascultați, prețuiți. Și astfel, mulțumită lor, noi doi - cei care pentru câteva clipe am pășit în lumina scenei - am fost văzuți, ascultați, prețuiți. Am fost înconjurați cu dragoste, respectați, admirați și, odată cu noi, ceea ce am reprezentat: muzica noastră, cultura noastră.

Aș vrea să ajung vreodată să le mulțumesc așa cum cred că se cuvine, dar încă nu știu cum aș putea.

Turneul nostru în jurul lumii se încheie pe măsură ce scriu rândurile astea, în avion. Dar rostul muzicii pe care am cântat-o și al bucuriei pe care am adus-o în atâtea locuri abia acum decolează și își începe călătoria. Pornește mai departe din punctul în care l-am lăsat și deschide, prin fiecare suflet pe care l-a atins, o fereastră către România.

Ne întoarcem acasă. Pseudojurnalul e la ultima pagină. A fost, clar, cea mai lungă călătorie pe care am făcut-o. După un asemenea drum, toropeala revenirii se strecoară plăcut, presimți căldura locurilor dragi, a oamenilor dragi. Dar vraja depărtărilor și-a sădit fără scăpare sămânța: prin ceața oboselii, ochiul nesătul caută deja în zare.