Pianistul Ștefan Doniga la Radio România Muzical și un inedit jurnal al unui turneu ieșit din comun

Ziua # 13 - Un Pământ mai mic

Puține lucruri sunt mai frumoase și mai încărcate de semnificații decât acela de a planta un copac. Oriunde în lume, pentru orice cultură, un asemenea gest e un simbol al prieteniei, al vieții, al dorinței de a pune temelia unei legături trainice, frumoase, sincere. Și, ca niște oameni responsabili și care - se vede peste tot - se gândesc la orice e semnificativ, în fiecare an, cei ce reprezintă municipalitatea Auckland-ului pun la dispoziția corpurilor diplomatice reprezentate în Noua Zeelandă câte un lot de teren în Grădina Publică din oraș pentru astfel de acțiuni. Cât de greu o fi să ai o astfel de idee? Să trecem peste.

Evident, componenta diplomatică a gestului o depășește pe cea ecologică, de care au grijă cu prisosință angajații grădinii, de fapt ai pădurilor urbane de aici și de peste tot din zonă. Dar e un moment pe care cu toții îl așteaptă cu un entuziasm de tipul întrunirilor câmpenești care leagă prietenii și afaceri mai mult decât orice întâlnire oficială. Așa că propunerea venită din partea Consulului Onorific al României în Noua Zeelandă de a participa la un astfel de moment am primit-o cu o bucurie copilărească. Nu a contat că a plouat continuu, că am intrat în noroi până la glezne, că nu eram echipați corespunzător, că (unii dintre noi...) nu au mai plantat un pom în viața lor. Bucuria de a fi acolo, mândria de a reprezenta România într-un astfel de context, frumusețea gestului au depășit toate aceste "inconveniente" cu o energie superbă. Astfel, doi arbori de Manuka au primit un loc al lor și câte o banderolă tricoloră prin mâinile noastre românești. Au primit și nume, în cinstea celui pe care îl serbăm aici: "Dimitrie" și "Cantemir".

Am întâlnit oameni - deveniți pe loc prieteni - plini de noroi pe genunchi și pe față, uzi leoarcă, veseli, optimiști, pe care apoi, seara, i-am recunoscut cu greu în persoanele rafinate ale unor diplomați de înalt rang, invitați la recitalul nostru de la catedrala St. Lukes. Ne trimiteam priviri complice, zâmbeam înfundat unul celuilalt ca în banca școlii generale. Aveam, deja, un secret al nostru.

Am lăsat o bucată de suflet aici în Auckland. O alta decât în Spania. Am sădit-o într-un suflet viu, care va rămâne aici pentru multă vreme, poate, cine știe, mai mult decât fiecare dintre noi. Un suflet care există de acum pentru că am fost aici. E un gând de o frumusețe imposibil de descris. Ceva mă va lega de acum pentru totdeauna de acest loc fantastic așa cum mă leagă de casă și care, tocmai pentru că e exact pe partea cealaltă a lumii decât acasă, va face Pământul să pară mai mic, mai duios, mai prieten.