Pianistul Ștefan Doniga la Radio România Muzical și un inedit jurnal al unui turneu ieșit din comun

Ziua # 12 - Se poate!

Am vizitat ieri, în Auckland, facultatea de muzică din cadrul universității. "Ghidul" nostru - doctor în muzică, violonist în Auckland Philharmonic Orchestra și profesor - Mark Bennett, se scuză că e o facultate mică, cu numai 150 de studenți. Ne spune că nu există cine știe ce finanțare, că fondurile vin greu și că sunt probleme cu eventuale contracte de colaborare. Dar clădirea arată ca un fel de sediu de producție de microelectronică, iar pianul de pe scenă e ultimul model de lux de la Steinway. Nu standard, de lux. L-am văzut doar în cataloage. Pe viu, aici a fost primul.

Mergem mai departe, plecăm spre Hamilton, pe un drum cu peisaje imposibil de descris. Ca idee despre cum arată natura aici, gândiți-vă că lângă Hamilton a fost construit acel Hobbit Village pentru filmările din Stăpânul Inelelor, care acum este o enormă atracție turistică. QED. Orașul e cam de dimensiunea Vasluiului ca populație. Dar e un centru universitar important, cu un campus cât un oraș în sine. E însă un centru "rural", sprijinit de marii fermieri din zonă. Aici, Facultatea de Muzică e altfel decât în Auckland. E un fel de centru de cercetare a tehnologiei din secolul XXIII, pe malul unui lac, cu ferestre cât două etaje și o curățenie fără grad de comparație. Totul, dar TOTUL este de o calitate de top, dotări, personal angajat, materiale folosite. Pe scenă - două piane, la alegere, mi se spune, unul dintre ele fiind același model ca cel din Auckland. Alegerea nu a fost grea...

Recitalul a fost minunat. Senzația pe care am avut-o a fost că suntem pe scena unei mari filarmonici europene. Nicio diferență. Pianul parcă ar fi cântat singur, nu a contat că aveam o săptămână de la ultimul recital, săptămână în care nu mai studiasem. La final, publicul a strigat după noi, din sală, pentru primul, pentru al doilea bis. A fost ca o vrajă.

Ce se întâmplă aici ca lucrurile să meargă astfel? E o discuție mult prea lungă, peste care plutește tentația să o aduc pe același făgaș al autoflagelării naționale. Dar mă fulgeră un gând: în ianuarie am inaugurat un Steinway nou-nouț la Conservator, în București, țin minte că am felicitat-o pe Diana Moș, rectorul Universității de Muzică. În noiembrie am inaugurat un alt pian la Focșani, la teatru. În februarie, am avut parte de o altă inaugurare la Cercul Militar Național. Am aflat cu bucurie că în doar câteva luni s-au luat piane de concert la Pitești, Satu Mare, Brașov... La Oradea există un superb Bosendorfer Imperial pe care abia aștept să cânt peste trei săptămâni. Se fac proiecte multe și din ce în ce mai consistente.

Unde am pierdut startul? Nu mai contează. Cel puțin nu acum. Acum contează că în sfârșit pare că ne întoarcem în joc și începem să verticalizăm. Hai că se poate!