Pianistul Ștefan Doniga la Radio România Muzical și un inedit jurnal al unui turneu ieșit din comun

Ziua # 9 - Matrix: realitatea

Dacă tot am început să șterg praful de pe cele câteva coperți pe care le mai am în memorie, după insula lui Eco îmi vine în minte candoarea cu care Hawking cuprinde Universul într-o coajă de nucă: am ajuns să putem să străbatem Pământul, de pe o parte pe alta, într-o zi. O călătorie care uneori dura ani, o aventură de o viață, a devenit o chestiune de weekend.

Îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o cu Philippe Cohen Solal, creatorul și leaderul Gotan Project. Vorbeam de inspirație, l-am întrebat cum i-a venit ideea să mute tangoul în muzica electronică și mi-a spus: "mi-am imaginat că cineva ascultă tango la căști, cu laptopul în brațe, pe culoarul unui aeroport. Restul a fost doar să arăt cum sună asta". Mi s-a părut o metaforă superbă și foarte sinceră tocmai pentru că nu am văzut-o niciodată citată nicăieri. Un instantaneu al civilizației moderne. Un gând care a făcut istorie.

Ascult acum muzica lui și am sentimentul incredibil că e soundtrack-ul unui joc video 6D în care am intrat cu totul și în care pot să schimb cadrul acțiunii, timpul, decorul după cum am chef: ieri, aceeași oră de pe ceas arăta ziuă, acum arată noapte. Tot ieri mergeam pe plaja Mediteranei sub un soare torid și mâncam curmale căzute din palmieri. Am dat reload. Acum sunt pe malul Pacificului de Sud, într-un vânt rece și uscat de sfârșit de iarnă australă, sub un cer gri. Mai stau puțin aici și schimb cu un cadru de la poalele Anzilor, la tropice și tot așa.

Prinși în vărtejurile zilnice de activități personale uităm că am ajuns să cuprindem în palmă măreția unei planete, să o privim ca pe o jucărie și să o băgăm în buzunar ca și cum am avea alte multe zeci la fel. Dar nu avem, asta e singura. Lucrul ăsta e de fapt o iluzie letală tocmai pentru că îți dă senzația unei realități paralele, în care, dacă ai distrus ceva, o iei de la capăt sau te muți în altă parte, din butoane. Greșit. În jocul din coaja de nucă a lui Hawking avem în setări doar o singură viață, legată de un grăunte de praf de o fragilitate și o frumusețe orbitoare, rătăcit într-un imens nimic. Avem doar câteva șanse să ne păstrăm în joc: empatia, responsabilitatea, educația, cultura... Fără ele, GAME OVER. Și nu e nimeni să dea reload, ca în Matrix.