Pianistul Ștefan Doniga la Radio România Muzical și un inedit jurnal al unui turneu ieșit din comun

Ziua # 7 - ¡Hasta luego, España!

Și a fost ultimul recital din Barcelona. Am încheiat partea europeană din înconjurul lumii, parcă prea repede, în "cuptorul artelor" (El forn de les Arts, în catalană) - un loc de un farmec nebun și total neașteptat. O fostă fabrică de pâine (de aici "cuptorul") transformată în spațiu de spectacol, cu tot ce e nevoie pentru asta: lumini, acustică, pian excelent și excelent acordat, echipamente, decor încântător... tot-tot. O bucurie să intri într-un asemenea loc, darămite să mai și cânți. Superb.

Privind în mare, înțelegi că de fapt ăsta e farmecul unic și inconfundabil al acestui oraș, și, în și mai mare, al acestui extraordinar mini-continent: Spania e mereu diferită. Spania te surprinde iar și iar, de parcă o țară întreagă s-ar oglindi în fațada Sagradei pe care fantezia rătăcită de orice control a lui Gaudi s-a revărsat bezmetic.

Aparent, doar. Pentru că totul e pestriț dar nu bălțat. Plin de fantezie, dar nu kitsch. Eterogen dar nu de-a valma. Cuptorul de artă al lui Nani Gonzalez, unde am cântat aseară, era impecabil până la detaliu deși părea o nebunie. Exercițiul permanent al libertății duce la echilibru sau dezastru. Iar Spania, cu totul, e o lecție de succes.

Mâine plecăm mai departe. Lăsăm aici un ciob de suflet românesc pierdut în mozaicul acela specific artei iberice, care îmbracă totul în cioburi colorate de faianță. Îl lăsăm nu numai pentru ai noștri, ca să-și mai aline îndepărtarea, dar mai ales pentru cei ai locului. Pentru că, dacă au ascultat muzica pe care am cântat-o, atunci când vor întâlni un român (și o vor face, inevitabil) vor ști că înăuntrul lui, oricum ar fi el, e sădit de sute de ani un grăunte de noblețe, de măreție, de frumusețe și bunătate. Și că, dacă vor să îl caute, îl vor afla.