Miercuri, 2 august, în cadrul Arena Opera Festival din Verona a avut loc spectacolul Aida de Giuseppe Verdi, un simbol al seriei de evenimente desfășurate încă din 1913. La Arena di Verona s-a aflat cu această ocazie și muzicologul Mihai Cosma, care ne oferă o cronică a acestui spectacol:

Un spectacol care face parte din ciclul de manifestări prin care se celebrează 100 de ani de festival la Verona; este ediția cu numărul 100. Din 1913 până acum, neîntrerupt, inclusiv în perioada celui de-al doilea război mondial aici s-au jucat spectacole, în celebra arenă antică construită de romani.

Acum e un context mai deosebit față de alți ani, un context în care organizatorii se străduiesc să realizeze niște evenimente de neuitat; au investit bani mulți pentru a avea staruri pe scenă, pentru a avea niște regii moderne și deosebit de costisitoare și să fie, într-adevăr, de neuitat aceste spectacole pe care le fac cu o diversitate mai mare decât de obicei tocmai pentru că este centenarul festivalului. De regulă, se joacă mai puține titluri pe parcursul verii, dar, de data aceasta varietarea este maximă.

Eu am avut ocazia să urmăresc o reprezentație cu Aida. Se și vindea la intrare afișul original cu primul spectacol, cu deschiderea proiectului Arena di Verona - 1913, Aida - cu același titlu, în urmă cu 100 de ani a început istoria festivalului de la Arena di Verona - sunt convins că n-au semănat deloc pentru că, de data aceasta, spre bucuria publicului, regia nu a fost una tradițională, nu a fost una conservatoare. S-a mers pe ceea ce se joacă în Europa în acești ani, adică pe o propunere nouă, pe o propunere altfel, o Aida văzută de un regizor tânăr, cu imaginație, care a propus în primul rând vizual niște lucruri cu totul și cu totul speciale.

Așa cum am mai văzut și la alte spectacole, de exemplu la Festivalul de la Bregenz, și aici, la Verona, s-a ajuns ca în sfârșit să se folosească tehnică de scenă de ultimă generație. Erau mecanisme care mișcau fiecare falangă a degetelor unui pumn care era deschis, care se închidea un pic, care se închidea mai mult... într-o liniște deplină. Deci, toate aceste mecanisme care sunt uriașe pentru a fi văzute de miile de spectatori din arenă funcționează ireproșabil. Au fost combinate cu lasere, care și ele erau de două feluri: sulițe de laser trimise până în înaltul cerului, dar și lasere 3D, care formau anumite imagini, bineînțeles de diferite culori, foarte, foarte spectaculoase. Toate acestea, combinate cu un număr uluitor de figuranți, câteva sute de figuranți cred că am numărat, care executau ceea ce ar fi făcut în mod normal baletul, care țineau loc și de cor. Deci, scena era plină, era un du-te-vino continuu, cu sens, cu mesaj, cu emoție, mereu în alte costume și reprezentând alte personaje, de la măștile tradiționale ale Egiptului antic, până la Amonasro care era îmbrăcat ca un comandant ultramodern. Și rochiile doamnelor erau foarte variate, foarte interesante. Inițial, părea că va fi o coloristică alb-negru, în prima scenă majoritatea personajelor era îmbrăcată în negru cu foarte puțin alb în funcție de rolul pe care-l aveau acolo... Puțin alb în partea superioară a corpului, mai mult alb la jumătatea corpului sau îmbrăcăminte albă ascunsă pe sub o pelerină neagră... Asta părea să fie la început. După care, culorile au devenit din ce în ce mai variate. Apariția Aidei pentru care, în locul tradiționalei măști negre de pe față care a stârnit scandalul de anul trecut vizavi de drepturile persoanelor de culoare, s-a optat pentru cu totul și cu totul altceva... Aida avea o mască roșie pe față. Era singura cu o culoare contrastantă, față de toată lumea care era deocamdată în alb și negru. Mai târziu, au apărut preotesele, care aveau o imagine foarte specială, foarte modernă. Păreau a avea rochii de mireasă, apropo de așteptata căsătorie dintre Amneris și Radames, dar pe cap aveau un fel de căști de motociclist foarte speciale, care le dădeau și o alură mai înaltă, și o apariție foarte exotică.

Regia îi aparține lui Stefano Poda. Mi-am adus aminte imediat că, în mod normal, ar fi trebuit să avem în doar câteva săptămâni Oedipe făcut de Stefano Poda la Opera Națională București, din păcate, din câte am auzit, Opera nu a reușit să asigure fondurile necesare pentru această producție și Oedipul a fost amânat (nu va fi în Festivalul Enescu, va fi mai târziu, sperăm că nu s-a renunțat la proiect). Exact acest Stefano Poda a fost invitat să facă și spectacolul de la București. E clar că este un regizor curajos, e un regizor care vine și propune altceva, dar mie la Aida mi s-a părut că aceste lucruri sunt în favoarea spectacolului.

Am remarcat că tot ceea ce a însemnat balet nu s-a referit la baletul academic, n-am văzut de fapt nici un balerin pe scenă; aceste sute de figuranți executau și mișcările de balet atât în actul I, cât și în actul II... niște mișcări foarte interesante, foarte scurte, minimaliste. Ridicau doar o singură mână, dar pentru faptul că era un șir de zeci de dansatori aliniați și ridicau fiecare mâna pe rând, efectul era foarte, foarte interesant.

N-am spus distribuția, sigur, cel mai important lucru. A strălucit, efectiv, Anna Netrebko în rolul principal. Chiar dacă mi s-a părut că s-a încălzit un pic mai greu, de la aria din actul I încolo a fost absolut uluitoare, cu acele rafinate pianissime pe care știe să le facă atât de frumos și de unic. Excelentă, compatrioata sa Olesya Petrova în Amneris, mezzosoprană din St. Petersburg. Anna Netrebko a făcut pereche cu soțul ei, Yusif Eyvazov, care este un tenor mult mai bun decât mă așteptam. A fost un spectacol foarte bun alături e Amartuvshin Enkhbat, care este un bariton din Mongolia, cu o voce tunătoare, un Amonasro foarte, foarte convingător.

Reprezentația a fost dedicată Mariei Callas. Chiar pe 2 august, în 1947, Maria Callas debuta pe scena Arenei din Verona și organizatorii au marcat acest lucru.

Am uitat să-l adaug pe Marco Armiliato, care a dirijat nemaipomenit! Orchestra Fundației Arena di Verona a sunat ca pe disc. Ce pianissime și ce desfășurări de forțe și ce rafinament și ce spirit cu adevărat de operă! Așa cum se face operă în Italia, așa l-am ascultat pe Marco Armiliato, care este, totuși, destul de tânăr și reprezintă cu cinste generația marilor dirijori italieni în lume.