Săptămâna trecută am fost invitată de Filarmonica Oltenia din Craiova să ascult un concert ce s-a deschis cu o premieră absolută. Vineri, 7 aprilie, Orchestra instituţiei, sub bagheta dirijorală a lui Jin Wang, a interpretat Cinci miniaturi pentru orchestră din creaţia compozitorului austriac Rainer Bischof. Nu a fost o întâmplare faptul că Jin Wang a condus acest opus. Dirijorul austriac de origine chineză, invitat să evolueze pe scene din România încă din anii '90, este dedicatarul acestei noi partituri, datate 2022. Rainer Bischof este unul dintre compozitorii contemporani cu noi care încă folosesc sistemul dodecafonic. El este, de altfel, puternic influenţat de Alban Berg, unul dintre cei trei compozitori importanţi ai celei de-a doua şcoli vieneze. Bischof este şi filozof, iar muzica lui este încărcată de simboluri, potrivit declaraţiei lui Jin Wang. Şeful de orchestră, un prieten al compozitorului austriac, mi-a spus că partitura a fost primită iniţial cu reticenţă de membrii orchestrei; la repetiţii, însă, Jin Wang a creat câte o poveste pentru fiecare dintre cele cinci miniaturi, stârnind imaginaţia instrumentiştilor şi atrăgându-i, astfel, înspre lumea dodecafonică a lui Bischof. Atmosfera degajată de muzică a fost una lirică şi nocturnă, plină de mister. Iar cifra cinci mi s-a părut bine folosită aici, în sensul în care am putut simţi, cu fiecare miniatură, o creştere dramatică, ce a culminat în momentul al treilea şi al patrulea, pentru a se stinge în ultimul, al cincilea. Ciclul se încheie meditativ, instrumentele stingându-se pe rând, pentru a face loc unui tremolo la timpani, urmat de un do la violă, ambele în nuanţă foarte mică. Un final care mi-a adus aminte de Simfonia despărţirii a lui Haydn, unul dintre cei trei mari ai primei şcoli vieneze.

Solista serii a fost violonista Simina Croitoru, foarte inspirată în a alătura două faimoase şi contrastante momente concertante; am ascultat-o mai întâi în foarte liricul Poem pentru vioară şi orchestră op. 25 de Ernest Chausson şi apoi în spectaculoasele Melodii lăutăreşti pentru vioară şi orchestra op. 20 ale lui Pablo de Sarasate. În cântatul Siminei se simte nu doar talentul nativ, ci şi experienţa ei consistentă pe scenă. Poate că puţin mai mult nerv din partea orchestrei şi a dirijorului (care de altfel au susţinut-o frumos) ar fi ajutat-o să fie mai liberă. O apariţie frumoasă - atât muzical, cât şi vizual, Simina Croitoru a dat şi un bis, tot în compania orchestrei - Liebesfreude de Fritz Kreisler.

Cel mai bun moment al serii a fost, după părerea mea, interpretarea Simfoniei a IV-a în fa minor op. 36 de Piotr Ilici Ceaikovski. O surpriză foarte plăcută, trebuie să recunosc, întrucât dimensiunile orchestrei Filarmonicii din Craiova se situează undeva între cameral şi simfonic, dar sunt mai degrabă reduse faţă de cele cu care ne-am obişnuit, în contextul interpretării acestei partituri de Ceaikovski. Cu toate acestea, Simfonia a sunat excelent, de la primele momente, cu semnalul alămurilor, la solourile părţii a doua (felicitări suflătorilor, în special clarinetistului!), la dialogurile rapide dintre compartimentele de instrumente, la pizzicato-urile coardelor din partea a treia, la precizia şi elanul ultimei mişcări. S-a cântat cu entuziasm şi bucurie, ceva ce lipseşte de multe ori în sala de concert a filarmonicilor. Există speranţă, aşadar! Iar stagiunea Hope a Filarmonicii din Craiova continuă, joia aceasta, cu interpretarea Recviemului de Verdi, sub bagheta aceluiaşi Jin Wang.