Arhivă : Cronici Înapoi

Musicalul vienez (1)

Publicat: marți, 14 Februarie 2023 , ora 12.57

Rebecca

Musicalul austriac, sau, mai bine spus, musicalul vienez este o producție cu totul specială a unei companii numită Vereinigte Bühnen Wien/ Scenele unite din Viena care oferă anual două sau trei spectacole care excelează în profesionalism și calitate și care au ajuns, în timp, să rivalizeze cu producțiile de același gen din Londra sau New York. Compania deține trei scene, la Theater an der Wien, Raimund Theater și Ronacher Theater. În scurtul meu sejur vienez de la începutul lui 2023 nu am avut timp - și mi-a părut rău! - să văd și La Périchole/Pericola de Offenbach la Theater an der Wien- am preferat premiera cu Orfeu în infern, tot de Offenbach, la Volksoper. În schimb, m-am bucurat din plin de cele două spectacole, noi pentru mine, musicalurile Rebecca (Teatrul Raimund) și Cocoșatul de la Notre Dame (Teatrul Ronacher), excepționale amândouă. Astăzi, despre Rebecca.

Autorii musicalului Rebecca provin amândoi din sfera germană. Michael Kunze (textul) și Sylvester Levay (muzica) au mai lucrat cu frumos succes împreună, dovadă producțiile, germane și ele, Elisabeth (1992) și Mozart (1999). Pe primul, nu l-am văzut, pe al doilea, da. Mozart a fost primul mare musical pe care l-am trăit cu încântare pe scena Teatrului Raimund, ocazie cu care am regăsit un nume cunoscut și admirat, regizorul Harry Kupfer, chemat să dea formă și viață unui spectacol al cărui personaj principal, Mozart, este prezentat ca un star rock.

Rebecca a avut premiera vieneză în 2006. A urmat apoi un turneu care a dus spectacolul în 12 țări în care două milioane de oameni l-au aplaudat frenetic, textul fiind tradus în 12 limbi.

Acum, Rebecca a revenit acasă și a fost puțin cosmetizat. De ce? Pentru că același regizor american, Francesca Zambello, a revenit cu această producție pe o scenă proaspăt renovată și modernizată și nu s-a sfiit să folosească, din plin, tot ceea ce tehnica de scenă, de ultimă generație, i-a pus la dispoziție. Astfel, spectacolul are profunzimi conferite de cortine transparente, de decoruri uriașe care pot fi schimbate în doar câteva secunde, de lumini, umbre și proiecții video impresionante și, mai ales, de efecte pirotehnice spectaculoase. Nu exagerez să scriu că la final, atunci când proprietatea Manderley este incendiată, întreaga scenă de la Teatrul Ronacher este, efectiv, în flăcări! Ai impresia că focul este lângă tine și că îi simți căldura! (scenografia Peter J. Davison, videoproiecții S.Katy Tucker, lumini Mark McCullough ). Emoția nu poate fi descrisă în cuvinte. Trebuie să fi în sală, ca să o poți înțelege și trăi cu adevărat. De aceea dau aici informația că, la Viena, Rebecca se joacă aproape zi de zi, până la finele lui decembrie 2023. Cu sala arhiplină!

Îndrăznesc să cred că romanul scriitoarei engleze Daphne du Maurier scris în 1938 este cunoscut multora: unii l-au citit în tinerețe, alții au văzut celebrul film Rebecca realizat în 1940 de Alfred Hitchcock sau recenta producție Netflix cu regia semnată de Ben Wheatley. Un parcurs romantic, plin de mistere și ambiguități, cu personaje malefice, care aude trecut peste multe obstacole până să ajungă la deznodământul în care binele învinge, definitiv, răul.

Povestea este narată de personajul principal care acum se numește Ich/ Eu. Tânăra femeie își amintește de prima ei întâlnire, într-un luxos hotel din Monte Carlo, cu Maxim de Winter, un văduv bogat, de dragostea lor puternică la prima vedere, de căsătorie, de luna de miere petrecută la Veneția și apoi de tot ce s-a întâmplat din primul moment în care a pășit peste pragul castelului Manderley în care urma să locuiască alături de soțul ei. Fericirea lor este umbrită de prezența cameristei fostei soții, cumplita doamnă Danvers care nu acceptă ca cineva să ia locul fostei stăpâne. Ich/eu suportă greu permanenta comparație cu prima doamnă de Winters, o englezoaică nobilă, cultă, elegantă și deosebit de frumoasă, comparație la care ea, o americancă simplă, fostă doamnă de companie pentru o artistă scăpătată, nu rezistă. Intrigile doamnei Danvers ajung aproape să distrugă noua căsnicie, dar dragostea sinceră dintre cei doi salvează legătura încă fragilă. Disperată, camerista sfârșește prin a da foc castelului dispărând ea însăși în flăcări. În rolul Ich/Eu olandeza Nienke Latten debutează pe scena musicalului vienez. Este o apariție plină de farmec, ce trăiește intens viața complicată a personajului. Vocea face față ușor dificultăților tehnice din partitură, este nuanțată, expresivă, strălucitoare; jocul este plin de naturalețe iar transformarea personajului, dintr-o tânără simpatică dar naivă și fragilă într-o femeie puternică și suverană, este credibilă și spectaculoasă.

Am fost ușor dezamăgită atunci când Mark Seibert, un interpret pe care îl urmăresc și îl admir de mult, nu a făcut parte din distribuția serii. Din păcate, scenic, Philipp Dietrich este destul de departe de imaginea atât de complexă a unui Maxim de Winter. Îi lipsesc prestanța, șarmul, încărcătura romantică ce ar trebui să creezeun personaj romantic irezistibil, însă vocal partitura este bine rezolvată.

De la prima ei apariție Willemijn Verkaik/Mrs. Danvers domină scena. O siluetă filiformă dar mereu încordată ca un arc, un costum negru ce lungește și creionează orice mișcare, o voce ce oscilează între sonorități de sunet și șoapte insinuante, Willemijn Verkaik este imaginea ideală a unui personaj negativ ce hipnotizează spectatorii. În rolul actriței Van Hopper, Annemarie Lauretta nu ezită în a da o notă ușor caricaturală personajului, accentuând, cu un umor de bună calitate, diferențele de mentalitate și comportament dintre americani și englezi.În interpretarea lui Boris Pfeifer, Jack Favell, amantul recunoscut al primei doamne de Winter, este nerușinat, antipatic și cabotin. La polul opus, ca un balans între lumină și întuneric, Annemieke van Dam realizează personajul Beatrice cu delicatețe, înțelegere și compasiune. Un rol cu totul aparte în dramaturgia lucrării îl are nebunul Ben interpretat de Aris Sas în buna tradiție a personajelor din aceeași categorie, de autentică sorginte romantică. Nu trebuie să uit să amintesc spectaculoasele scene de ansamblu ce se desfășoară în hotelul din Monte Carlo sau în castelul Manderley (coregrafiaSimon Eichenberger)

Orchestra companiei Vereinigte Bühnen Wien/ Scenele unite din Viena a cântat impecabil iar dirijorul Peter Biro a condus spectacolul cu siguranță, virtuozitate și atenție pentru fiecare detaliu.

Cristina Sârbu