Un fundal complet gol, pereţi laterali lucioşi, de culoare roşie, un corp central cubic din care se prăvale mai târziu o scară la fel de roşie, o pasarelă mărginită de nişte bare metalice inutile şi un gong cu desene chinezeşti, în centru. Cam aceasta era imaginea scenei când s-a deschis cortina, în seara de 16 februarie 2020, la cel de-al treilea spectacol de Turandot.

Regizorul Mario de Carlo explică în program că esenţa viziunii sale a fost claritatea, distilată de sensibilitatea modernă, dar totuşi de gust italian. Aşadar, geometriile şi abstracţia formelor unghiulare trebuie completate de naratiunea poveştii şi dramaturgia muzicii. Dacă decorul nu sugereză nimic din tărâmul de basm al poveştii lui Carlo Gozzi, iar schimbările de lumini sunt mult prea delicate pentru a sublinia conflicte sau stări spirituale, în schimb, costumele sunt colorate şi frapante, dar numai pentru alaiul lui Turandot, începând cu cele patru doamne însoţitoare, cei trei miniştrii şi întreaga sa cohortă de călăi. Mulţimea oamenilor de rând poartă haine zdrenţăroase si cenuşii, o culoare ternă, prelungită şi în costumele lui Calaf şi Timur. Te întrebi chiar, cum, în atâta cenuşiu, sclava Liu este excesiv de albinoasă, de la peruca argintie până la papuci?... Din câte am aflat, în substratul naraţiunii, ea este o prinţesă nordică devenită sclavă, de aici şi demnitatea şi spiritul său de sacrificiu, în numele iubirii. Mario De Carlo o înzestrează şi cu o clarviziune nemaiîntâlnită, deoarece, la ultima întrebare, când Calaf ezită, Liu este cea care îi atrage atenţia asupra Prinţesei. De altfel, în afara acestui detaliu, a "oului-tron" (sugerând coaja în care se ascunde "nimfa de gheaţă" până "crapă" de dragoste) şi a introducerii unor secvenţe de balet (războinici sau oameni-viermi), în momente în care discursul puccinian nu cerea aşa ceva (coregrafia Corina Dumitrescu), a unor mişcări sacadate de păpuşi- mecanice la cor şi la cei trei miniştrii, nu cred că mai există şi alte elemente de stilistică, proprii concepţiei scenice. Putea lipsi cu desăvârşire ninsoarea de confetti strălucitoare cu care se încheie opera şi tunurile-petarde din sală. A semănat cu sărbătoririle festiviste din alte săli ale ţării.

De cântat?... Ca de obicei, tare şi cu forţă. Corul (pregătit de Daniel Jinga) a sunat masiv, destul de omogen, dar, departe de cromatica nuanţelor de altădată. Partitura, atât de ofertantă în excesul alămurilor şi al cuantumului de forte, concepute chiar de compozitor, a fost un... fericit prilej ca orchestra să nu ierte pe nimeni şi să ia "pe sus" soliştii şi urechile spectatorilor. Nici măcar exigenţa şi renumele unui dirijor ca Tiberiu Soare, nu o mai poate potoli. Au fost şi decalaje (mai ales la tabloul cu Ping, Pang, Pong) precum şi tempi mult prea largi, la ariile sopranei şi tenorului din actul I, precum şi la întregul tablou al "morţii" lui Liu.

In rolul titular, Dragana Radakovic, invitata "de serviciu" a primei noastre scene lirice, s-a achitat onorabil. Acutele au fost la locul lor, emise uneori cu o deschidere mai mult largă decât boltită, dar sonore şi bine proiectate. Grija pentru registrul înalt a estompat puţin consistenţa pasajului mediu şi grav. Oricum, în scena "întrebărilor", victoria i-a aparţinut, deoarece, tenorul Daniel Magdal n-a avut o zi fericită. Nu i-au mai rămas decât ici-colo, acele străluciri metalice, cu care şi-a cucerit fanii. Nici măcar aria în care avea puţini rivali, cunoscuta "Nessun dorma", nu a mai avut entuziasmul de altădată.

Cu o atenţie extremă pentru un cânt frumos, în care s-au respectat cu sfinţenie toate detaliile de frazare, Irina Iordăchescu ne-a dăruit o sclavă Liu delicată, interiorizată, mai mult prinţesă, decât femeie sentimentală, îndrăgostită şi rivală a prinţesei Turandot.

Invitatul Dragoljub Bajic nu a avut nimic din personalitatea cu care ne-am obişnuit în rolul Timur, pornind de la glasul său baritonal, până la vigoarea şi mobilitatea scenică, total în contradicţie cu notaţiile compozitorului legate de acest personaj, imaginat de el pentru un bas orb, neputincios şi dependent de Liu.

Cei trei miniştri au sunat diferit, unul prea mult şi ceilalţi prea puţin, nu au convins că sunt total implicaţi în spiritul şi litera partiturii, iar tabloul lor a avut cele mai multe inexactităţi: Dan Indricău, Liviu Indricău, Andrei Lazăr. Şi de la Ion Dimieru (Mandarinul) ne aşteptam la mai mult. Un cuvânt bun însă pentru Valentin Racoveanu (Împăratul Altoum) şi cele două însoţitoare ale Prinţesei Turandot: Ana Maria Hangu şi Oana Ştefania Ionescu.

Folosind cele trei răspunsuri din scena "întrebărilor" vă sfătuiesc să lăsaţi orice SPERANŢĂ, SÂNGELE nu va va clocoti vizionând această montare de TURANDOT!... Este un spectacol oarecare.