O ediţie în care accentul a căzut pe muzica "modernă"

Senzaţie de gol şi dezorientare, dar şi de uşurare la finalul Festivalului Enescu, cel mai important eveniment muzical din România, un maraton artistic ce ne-a ţinut în priză trei săptămâni, din 31 august până în 22 septembrie. Un festival foarte încărcat, ca de obicei. În afara concertelor de la Ateneul Român şi Sala Mare a Palatului - care, fie că ne place să recunoaştem, fie că nu, sunt cele mai ascultate, au avut loc şi în această ediţie multe alte evenimente semnificative. La Sala Radio s-au derulat concertele din seria Muzica secolului XXI - din păcate programate la ora 13.00 sau 15.00, ceea ce le-a devaforizat din start, aş zice; în cadrul aceleiaşi serii a avut loc, în fiecare sfârşit de săptămână, ediţia a doua a Forumului Internaţional al Compozitorilor, coordonat şi moderat de compozitorul şi profesorul Dan Dediu. În Forum s-a discutat, la Sala Radio s-au ascultat partiturile compozitorilor invitaţi - totul conectat, deci. Şi de această dată s-au ţinut concerte în ţară şi peste hotare, concerte în piaţa festivalului, unde au cântat, ca în fiecare ediţie, mai ales tineri muzicieni, lansări de carte, expoziţii, şi chiar master-class-uri oferite de câţiva dintre artiştii invitaţi - ca Gautier Capuçon, de exemplu.

Directorul artistic al Festivalului Enescu, excepţionalul Vladimir Jurowski, şi-a pus clar amprenta asupra ediţiei curente - am ascultat, mulţumită lui, multe opere şi foarte multă muzică scrisă în secolele 20 şi 21; deşi am auzit destule voci care s-au plâns de abundenţa acestui tip de partituri, eu cred că şeful de orchestră ne-a făcut un mare bine nouă, românilor, alegând să includă în program creaţii extrem de valoroase, pe care însă lumea noastră artistică tinde să le cam ignore. Nu e de mirare, deci, că pentru mulţi melomani sau chiar muzicieni aceste partituri, unele scrise în urmă cu un secol, sunt încă încadrate la capitolul "muzică nouă" şi greu digerabilă. A fost, deci, o şansă de a ne împrieteni puţin cu această lume.

S-a cântat şi mult Enescu, impus artiştilor invitaţi din perioada directoratului lui Lawrence Foster, la sfârşitul anilor '90. Cu tristeţe am constatat, şi în această ediţie, cu câtă superficialitate tratează (unii dintre) marii muzicieni partiturile compozitorului român. Culmea lipsei de pregătire în acest sens mi s-a părut că a atins-o pianistul Gerhard Oppitz, care, în recitalul său de la Ateneul Român a făcut o a doua citire, probabil, a partiturii pe care o avea în faţă - splendida Suită a doua, în Re major, de George Enescu. Ce e mai trist este faptul că această redare ruşinoasă a fost aplaudată frenetic! Dar e ceva ce se întâmplă des în Enescu şi eu nu sunt prima care semnalează asta - pare că încă păstrăm mentalitatea conform căreia "dacă vine din afara României sigur e minunat". Să nu mă înţelegeţi greşit - nu pun sub semnul întrebării calităţile tehnice şi talentul celor invitaţi, ci mă revolt vizavi de dezinteresul clar arătat partiturilor enesciene! Sigur, există şi excepţii la acest capitol - primele nume care-mi vin în minte fiind cele ale lui Vladimir Jurowski şi Gidon Kremer, doi artişti responsabili, cu adevărat îndrăgostiţi de muzica lui George Enescu, pe care o tratează, în consecinţă, cu respectul şi atenţia cuvenite. Unde mai pui că sunt, din plecare, muzicieni remarcabili!

De la Ateneu la Sala Palatului şi retur

Eu m-am străduit şi am reuşit, în foarte mare măsură, să ascult recitalurile şi concertele programate după-amiaza, seara şi noaptea. A fost derutant, uneori, pentru că orele difereau de la o zi la alta. Una dintre fostele mele profesoare îmi spunea că era cât pe ce să rateze concertul cu opera Femeia fără umbră de Richard Strauss din cauza schimbării de oră (anunţate, e drept, cu câteva zile înainte). Evident că efortul fizic şi de concentrare a meritat, deşi după prima săptămână de festival eu mă plângeam că nu am trăit decât într-o după-amiază momentele acelea de graţie pe care le căutăm cu toţii - era vorba despre Imperialul lui Beethoven, cântat de Elisabeth Leonskaja, una dintre artistele veritabile care au darul de a atinge profunzimi şi de a te ţine cu respiraţia întretăiată. Sigur, asistasem şi până în acel moment la clipe minunate, deşi din perspectiva mea nu la fel de intense. Mi-au plăcut enorm Patricia Kopatchinskaja şi Orchestra Filarmonicii din Berlin, deşi nu am agreat tempo-urile exagerat de rapide ale lui Kirill Petrenko; am admirat-o pe soprana Diana Damrau, impecabilă atât în recitalul ei cu harpistul Xavier de Maistre, cât şi în liedurile lui Iain Bell, cântate la Sala Palatului. Am apreciat masculinitatea lui Denis Matsuev în foarte dificilul Concert nr. 2 pentru pian de Prokofiev; m-am bucurat să comentez versiunea de concert a operei lui Strauss, Femeia fără umbră, cu solişti minunaţi dirijaţi de Jurowski, muzician care le-a fost partener de scenă şi violonistei Julia Fischer şi pianistei Alexandra Silocea. Deşi mi s-a părut exagerat, nu m-a mirat entuziasmul nebun arătat de public la concertul Yujei Wang, aşa cum nu m-a mirat nici faptul că soprana Kristine Opolais nu a învăţat nici anul acesta cele 7 lieduri pe versuri de Clement Marot ale lui Enescu, pe care le scosese în ediţia trecută din recitalul ei şi pe care ar fi trebuit să le cânte anul acesta în 9 septembrie la Sala Palatului cu Orchestra Capelei de Stat din Dresda şi Myung-Whun Chung. A înlocuit-o, cu profesionalism şi foarte din scurt, soprana Laura Aikin. Pentru mine cele două concerte ale Orchestrei Filarmonicii din Oslo au fost, admit, în mod surprinzător, remarcabile, prilej cu care mi-am reconfirmat părerea că Vasily Petrenko este unul dintre marii dirijori ai momentului. În prima seară l-au avut solist pe la fel de minunatul Leif Ove Andsnes, la pian, în a doua pe violoncelistul Johannes Moser. Remarcabil mi s-a părut şi pianistul Nelson Freire, într-o foarte romantică şi transparentă interpretare a Concertului nr. 4 de Beethoven. Ultimele concerte de la Sala Palatului au fost susţinute de Concertgebouw din Amsterdam, în prima seară cu Cristian Măcelaru în locul lui Mariss Jansons, în ultima cu Tugan Sokhiev dirijor.

Cele (şi cei) mai bune(i), pe scurt:

Au mai fost concerte şi recitaluri ce merită să-ţi epuizezi superlativele, cu: Gidon Kremer şi fascinanta Kremerata Baltica, bas-baritonul Bryn Terfel, pianistul Denis Kozhukhin, violoniştii Renaud Capucon şi Sergey Khachatryan, precum şi întregul spectacol, excepţional, cu Jean d'Arc de Honegger, cu Marion Cotillard în rolul titular, vorbit, şi cu Orchestra Naţională din Lille. M-am bucurat să stau pe scări, studenţeşte, la concertul pianistei Mitsuko Uchida, care a meritat o sală arhiplină, şi m-am întristat să văd Sala Ateneului doar pe jumătate ocupată la concertele de la miezul nopţii, cu muzică barocă şi clasică, în general - mi-au plăcut în mod deosebit operele lui Gluck cântate de Orchestra şi Corul of the Age of Enlightenment, cu Laurence Cummings dirijor, Leonora - în fapt una dintre versiunile de Fidelio ale lui Beethoven, cu Orchestra Barocă din Freiburg, Händel cu ansamblul Les Talens Liriques, dar şi Don Giovanni cu Orchestra de Cameră din Basel şi Luca Pisaroni în rolul titular.

Ediţia din 2019 a Festivalului Internaţional George Enescu şi-a propus să aducă "Lumea în armonie", un motto şi deziderat pe care cu siguranţă le-a atins, în multele clipe de graţie pe care le-am trăit în septembrie.