Violoncelistul Valentin Răduţiu continuă explorarea lucrărilor concertante pentru violoncel prin discul Cello Concertos, apărut sub prestigioasa siglă germană "Hänssler CLASSIC". Alături de Orchestra de Cameră Württemberg din Heilbronn, dirijată de Ruben Gazarian, Valentin Răduţiu abordează de această dată opusuri semnate de Joseph Haydn, Henri Casadesus şi Jean-Baptiste Janson.

În privinţa repertoriului haydnian, Concertul nr. 2 în re major pentru violoncel şi orchestră, op. 101 rămâne una dintre cele mai importante lucrări de gen dedicate acestui instrument, datorită frumuseţii liniilor melodice, precum şi faptului că a dus la dezvoltarea tehnicii instrumentale violoncelistice. Interpretarea lui Valentin Răduţiu situează pe acelaşi plan cele două aspecte, violoncelistul conducând cu naturaleţe discursul muzical, chiar şi în cele mai dificile pasaje.

O caracteristică destul de neobişnuită a primei părţi, Allegro moderato, este reprezentată de sonorităţile cadenţei scrise de Tobias Peter Maria Schneid. Compozitorul german întrebuinţează în creaţia sa atât tehnici componistice tradiţionale, cât şi moderne, fapt observabil şi în această cadenţă, care prelucrează materialul lui Haydn, de tip clasic, prin intermediul unor construcţii melodice şi tehnici instrumentale specifice muzicii contemporane. Mai departe, Valentin Răduţiu dă dovadă de o sensibilitate deosebită în Adagio, evidenţiindu-se apoi explozia de energie din finalul Allegro.

Atribuit iniţial lui Johann Christian Bach, Concertul în do minor pentru violoncel şi orchestră de coarde de Henri Casadesus reprezintă o variantă a versiunii pentru violă şi ilustrează capacitatea compozitorului francez de la începutul secolului XX de a scrie în stilul fiului cel mai mic al lui Johann Sebastian Bach. Şi în acest caz, Valentin Răduţiu dovedeşte o remarcabilă energie, mai ales în partea a treia, Allegro molto energico. De asemenea, atmosfera creată în partea a doua, Adagio molto espressivo, arată că lui Răduţiu nu-i este străin nici lirismul de tip baroc.

Un exemplu al clasicismului francez, Concertul nr. 1 în re major pentru violoncel şi orchestră, op. 6 de Jean-Baptiste Janson îi oferă din nou ocazia lui Valentin Răduţiu să-şi demonstreze priceperea în a executa pasaje de virtuozitate, însă fără a pierde din vedere evoluţia discursului muzical. Astfel de situaţii regăsim în părţile întâi şi a treia, mişcării mediene fiindu-i rezervată o desfăşurare calmă, plină de nobleţe.

Pe parcursul celor trei lucrări, Orchestra de Cameră Württemberg din Heilbronn, dirijată de Ruben Gazarian, a fost un partener de nădejde pentru Valentin Răduţiu, asigurând în chip reuşit atât rolul de acompaniator, cât şi cel de comentator, de interlocutor cu solistul. Totodată, momentele în care orchestra deţine conducerea discursului muzical denotă o chibzuită gradare dinamică, alături de evidenţierea potrivită a fiecărei componente din ansamblu.

Discul Cello Concertos, semnat de Valentin Răduţiu, constituie o viziune interesantă asupra celor trei lucrări propuse, acestea beneficiind de interpreţi cu o gândire muzicală inspirată, capabili să contureze nuanţe fine şi să dea un sens potrivit discursului muzical.