"Nicio fantomă nu ajunge la noi mai ușor și îmbrăcată în cele mai diverse costume, decât Singurătatea și una dintre măștile ei cele mai ascunse se numește Dragoste." (Artur Schnitzler). Se pare că acesta ar putea fi un punct de plecare în prezentarea spectacolului La Traviata pe care regretatul regizor austriac Hans Gratzer l-a imaginat pe scena de la Volksoper din Viena. Un spectacol frapant mai ales prin felul în care îmbină clasicul sprințar al commediei dell' arte cu austeritatea contemporană a însingurării, boală de care suferim din ce în ce mai mulți și care se anunță și mai agresivă, în viitor. Viziunea lui Gratzer este plină de fantezie. Un grup de petrecăreți cu capete de mort împânzesc scena în cele mai ciudate momente. Atunci când se află în societate, Violeta se îmbracă în costumul alb de Pagliaccio/ Paiață, cu tichie cu pompon ( avem desene păstrate din anul 1600!); când e singură, poartă o rochie-furou simplă, tot albă, imaculată. În jurul ei, costume serioase, impersonale, fracuri și rochii de seară, în alb și negru. O masă amorfă de chipuri lipsite de expresivitate: cei vii, la fel de apatici ca și cei morți...Câteva pete roșii: scrisoarea Florei ( actul II) prin care Violeta este invitată la o petrecere, sosește într-un plic mare și roșu; costumele țigăncilor și toreadorilor ( actul III) sunt roșii...Scena e goală...doar un pat și un scaun, patul de suferință al Violetei, scaunul pe care stă cea care o veghează. Și perdele, albe, lungi, transparente...care simbolizează imposibilitatea de a comunica, granițele dintre vis și realitate, granițele dintre viață și moarte....Pentru prima oară am văzut aceste perdele-ziduri în celebrul Tannhäuser al lui Castellucci, pe care l-am urmărit nu de mult pe scena Operei Bavareze din München și despre care am scris, aici, cu un entuziasm debordant. Și le voi revedea în Otello...În viziunea lui Gratzer tot ce se întâmplă nu este realitate ci doar rezultatul imaginației bolnave a unei femei singure, scuturate de febră. Ultimul act este cel mai edificator în acest sens. Personajele nu se privesc, nu interacționează. Violeta ar vrea să-i spună lui Alfredo...ar vrea să îi spună tatălui ...și ar vrea ca ei să-i răspundă, cu cuvintele pe care dorește atât de mult să le audă. Dar visul nu devine realitate. Ideea nu e nouă. Nou este curajul cu care regizorul austriac își asumă aceste două lumi paralele, pe parcursul întregului spectacol. Și împinge grotescul până la limita suportabilului - cum altfel aș putea explica scena de balet din actul III în care mândrul toreador este un prostănac îmbrăcat în costum strălucitor iar Carmen a lui, cea adorată, este un travestit capricios, vulgar și agresiv... "Lumea este o mascaradă : obrazul, îmbrăcămintea, vorbele ...toate sunt prefăcute. Toți vor să fie văzuți altfel decât sunt; toți vor să înșele și nimeni nu se cunoaște pe sine, cu adevărat." cum ar spune Francisco de Goya.

Cititorul ar fi îndreptățit ca, în acest moment, să-și pună întrebarea : și atunci unde este Verdi?! Răsunsul este simplu : în muzică. Precum picătura de apă ce ia , fără efort, forma vasului în care este pusă, La Traviata lui Verdi se poate simți confortabil în orice formă de spectacol este pusă. Mai ales dacă interpretarea este excepțională. Așa cum a fost cazul spectacolului pe care îl comentez. Scena goală este umplută și animată de vocile și trăirile interpreților. Gestica redusă la minimum lasă loc liber de desfășurare expresivității muzicii și vocilor. Distribuția este perfect armonizată, fiecare voce, ideală pentru rolul căruia îi dă viață. Americanca Rebecca Nelsen este o soprană lirică, cu o coloratură spectaculoasă dar și cu capacitatea de a susține interior, fraze de grea și amplă respirație. Naturalețea jocului este completată de aparenţa lipsei de efort în cânt. În dialogul cu partenerii, dă sens fiecărui cuvânt și culoare sonoră aparte, fiecărei situații, fiecărei trăiri. În costumul ei de paiață este o Violeta la fel de credibilă ca cea îmbrăcată în somptoasele rochii de epocă împodobite cu camelii din versiunile tradiţionale. Interpretarea ei - vocală și scenică - pune minunat în valoare muzica lui Giuseppe Verdi. Soprana a găsit un partener pe măsură în tenorul sud - corean JunHo You. Format la München, cântărețul a fost deja apreciat și aplaudat în roluri precum Don Jose (Carmen), Rodolfo (Boema), Edgardo (Lucia di Lammermoor) sau Tamino (Flautul fermecat) . Din 2011 face parte din colectivul de la Volksoper din Viena.Vocea puternică și frumos timbrată într-o bogăție de nuanțe, acutele strălucitoare, jocul reținut dar expresiv sunt câteva dintre calitățile tânărului muzician. La care adaug apariția scenică elegantă și grațioasă. O apariție elegantă și cu prestanța impusă de rol am apreciat și la interpretul lui Germont - tatăl, Sangmin Lee, sud-corean și el. Vocea pătrunzătoare și caldă , încărcată cu expresivitate sinceră, rezultat al unor profunde trăiri interioare, cucereşte și încântă. Respirația impecabilă, frazarea pusă perfect în slujba muzicii, armonizarea impecabilă cu partenerii de distribuție au stârnit aplauze entuziaste.

Acest minunat trio a fost perfect înconjurat, muzical și scenic, de corul și baletul de la Volksoper. Spectacolul a fost condus de dirijorul Wolfram-Maria Märtig, muzician cu o biografie desoebit de interesantă. Vine din Hamburg și, în calitate de pianist și cornist, a câștigat câteva concursuri internaționale importante și a beneficiat de burse de studio. A fost cornist solist la Klassik Philharmonie Hamburg. A fost corepetitor la Universität der Künste în Essen. Este compozitor cu lucrări simfonice și camerale des cântate. În 2004 termină și studii de dirijat și lucrează în diferite teatre lirice germane. Începând cu stagiunea 2012-2013 este dirijor la celebra Staatsoper din Berlin, "Unter den Linden", și din stagiunea 2014-2015 este angajat ca dirijor și la Volksoper din Viena. Am oferit toate aceste date biografice pentru a explica maniera cu totul aparte în care Wolfram-Maria Märtig s-a apropiat de capodopera lui Verdi. Un fost instrumentist în orchestră, un orchestrator și aranjor de partituri muzicale pentru diferite formații, un compozitor… poate înțelege muzica prin multiple căi de acces care îi îmbogățesc și îi diversifică maniera de interpretare. Am perceput cu încântare frumusețea întregului în care fiecare detaliu este pus la locul lui, am apreciat splendoarea și complexitatea scriiturii orchestrale verdiene, atât în momentele pur instrumentale cât și în situațiile de acompaniament în care atât de bagatelizatul es-ta-ta, es-ta-ta….își recapătă rolul cuvenit în expresivitatea întregului. Dirijorul respectă și iubește vocile, le înțelege și le ajută. Are la dispoziţie un ansamblu orchestral de elită. Și astfel, toate condițiile unei reprezentații de înaltă valoare artistică, sunt îndeplinite. La Traviata de pe scena de la Volksoper din Viena este, cert, un spectacol demn de cele mai mari și mai importante teatre lirice din lume. (Cristina Sârbu)

https://www.volksoper.at/production/la-traviata-2001.en.html