Arhivă : Cronici Înapoi

Tannhäuser - o slujbă religioasă!?

Publicat: marți, 6 Iunie 2017 , ora 10.56
Cosima Wagner notează în memoriile sale că, pe patul de moarte, Richard Wagner ar fi spuns: Îi rămân dator lumii cu un Tannhäuser!. Povestea cântărețului rătăcit în Venusberg-ul păcătos -cel care, plictisit de plăcerea carnală, dorește să revină la dragostea pură a frumoasei Elisabeth dar la care nu poate accede decât după ce papa de la Roma i-ar acorda iertarea - l-a obsedat pe creatorul ei, care i-a dat nu mai puțin de trei versiuni și ar mai fi avut și alte intenții de schimbare, doar că timpul nu i-a mai permis. Trag de aici concluzia că atât poetul cât și muzicianul s-au întors mereu la acest Tannhäuser de tinerețe care, după Olandezul zburător/Vasul fantomă, preia și duce mai departe o temă ce va domina întreaga creație wagneriană - mântuirea prin dragoste, sacrificiu și pocăință. Nici poetul și nici compozitorul nu puteau ignora propriile experimente , atât literar-teatrale cât și muzicale, din ce în ce mai îndrăznețe, de la partitură la partitură. Olandezul zburător, Tannhäuser și Lohengrin sunt pline de poveste depănată. În primele partituri, orchestra iese în față doar în anume momente, în rest, acompaniază și comentează mai mult sau mai puțin discret. Tetralogia Inelul Nibelungului este acțiune pură și ar putea fi numită o uriașă simfonie cu voci. În Parsifal, Wagner revine la primele sale gânduri, renunță la acțiune, mută accentul de pe orchestră și... povestește la nesfârșit. Doar că nu o face prin arii de stil "vechi" ci pe un recitativ interminabil. Astfel, arcul peste timp se închide și Tannhäuser se apropie oarecum de Parsifal - sau Parsifal de Tannhäuser - deși, la o primă vedere, între cele două partituri nu prea există legătură. Și totuși....Am făcut acest comentariu pentru a ajunge la spectacolul pe care regizorul italian Romeo Castellucci ni l-a prezentat în debutul său la Opera Bavareză de Stat din München, Tannhäuser, pe care nu mă pot împiedica să-l percep ca pe o... uriașă slujbă religioasă de mântuire. O slujbă în care însă, contrar mesajului partiturii originare și în ciuda toiagului înflorit - care nu poate fi ocolit căci libretul îl impune - iertarea nu este acordată păcătosului. Cu acest gest, regizorul se îndepărtează de compozitor, schimbând sensul mesajului unei capodopere. Se poate? De ce nu!? Căci care este, de fapt, rolul unui regizor într-un spectacol de teatru sau teatru muzical? Trebuie el, regizorul, să urmărească fidel acțiunea partiturii, să preia ad litteram personajele, timpul, moda și felul lor de a gândi și să deseneze scenic o acțiune dată, în cele mai mici detalii ? Sau un adevărat artist creator își poate permite să ia libretul doar ca punct de plecare și, dând frâu liber imaginației, să interpreteze în cheie proprie, care poate fi și abstractă, cuvântul și faptele? Istoria a demonstrat că cea de a doua atitudine este cea care duce spectacolul de teatru (muzical) mai departe, îl adaptează vremurilor și... îl salvează de la desuetudine și moarte. În acest context, nu putem decât aprecia noul Tannhäuser pe care, cu siguranță, Castellucci l-a gândit și l-a analizat în cele mai mici detalii astfel încât, în adâncul celor mai celor mai complicate rădăcini să existe totuși, o legătură între Tannhäuser -ul compozitorului și Tannhäuser -ul său. Asta însă, după părerea mea, doar până la afirmația finală, în care păcătosului i se refuză mântuirea. Și asta fără urmă de ezitare. Să explic. Spre finalul operei, începând cu întoarcerea lui Tannhäuser purtând în mâini toiagul uscat, pe toată Povestirea Romei și apoi pe tot finalul lucrării, pe fundalul scenei sunt proiectate cu litere mari informații legate de timp: De atunci a trecut o secundă...De atunci a trecut o clipă... De atunci a trecut o oră...de atunci a trecut o zi ...și tot așa până la De atunci au trecut miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde....de ani! Din trupurile celor doi eroi nu au mai rămas decât două grămăjoare de cenușe ce sunt aduse în scenă în două găleți și deșertate pe mormintele lor. Observatori din umbră, Elisabeth și Tannhäuser își amestecă, pe ultimele acorduri, ei înșiși cenușa. Nu spiritele, ci rămășițele pământești! Și asta, după ce a trecut o eternitate care ne lasă ușor să ne gândim la un ....niciodată! Niciodată păcătosul nu va fi iertat. Iar sacrificiul femeii care iubește a fost inutil. Eu cel puțin, asta am înțeles din interpretarea lui Castellucci. Și acest final mă duce cu gândul la începutul spectacolului, la un Venusberg oribil, în care ea, regina plăcerilor păcătoase, deci interzise, este prezentată ca un munte hidos de grăsime, cu burți revărsându-se în straturi și sânii atârnând ca niște saci goi. În jurul ei, pulpe și fese uriașe, torsuri pline de slănină, alți munți de carne ce respiră regulat, lipsite de chip, lipsite de identitate. În această mizerie s-a scufundat Tannhäuser; din această mizerie nu se va mai ridica niciodată.

Se poate glosa la nesfârșit pe detaliile de regie, scenografie și costume , toate semnate de același Romeo Castellucci, vestit în lumea teatrului pentru atenția pe care o dă vizualului în spectacolele sale, prin încărcătura de simboluri pe care obosești repede să încerci să le descifrezi și să le explici. Dar este oare necesar să îți explici totul !? După surpriza grotescului din Venusberg m-am așteptat la tot ce este mai rău dar, dimpotrivă, am primit apoi doar frumusețe! Marea sală de concurs din actul secund este o imensă instalație în permanentă mișcare, în care perdele albe, uriașe, se desfășoară, înfășoară, rotesc... lent pe un complicat labirint de șine montate deasupra scenei. Impresia de biserică, de templu, de sanctuar este copleșitoare. În acest decor Elisabeth se mișcă fantomatic, drapată și ea în alb, ca o... fantomă, o iluzie... Aceste perdele îi vor impiedica pe cei doi, Tannhäuser și Elisabeth, să se vadă și să se atingă. Ei se pierd în faldurile mișcătoare ce formează un adevărat labirint. Grupul pelerinilor intră în scenă ducând cu greu pe umeri un uriaș bulgăre de aur, avere și povară totodată... Pe uvertură două duzini de amazoane cu sânii goi, mânuiesc cu măiestrie arcuri uriașe cu care trimit săgeți - perfect coordonat pe motiv muzical ! - într-un imens cerc ce reprezintă pupila unui ochi și care se transformă apoi într-o ureche. Amazoanele vor fi mereu prezente în scenă, decorative, superbe... Tannhäuser apare în Venusberg coborând din conturul siluetei lui Elisabeth, care plutește peste scenă... Și lista unor astfel de detalii de montare ar putea continua căci inventivitatea lui Castellucci este debordantă. Regizorul își justifică fiecare gest, fiecare opțiune, într-un text publicat în programul de sală. El explică simboluri și legături - de exemplu de ce arcul este folosit și ca liră de către cântăreți - dar mi-am dat seama că nu este foarte important să descifrez înțelesuri complicate ci mult mai important este să mă bucur de splendoarea unui SPECTACOL cum nu mi-a mai fost dat să văd până acum.

Toată această mișcare de imagini și decoruri, aglomerarea de informații destinate ochiului au dus, obligatoriu pot spune, la o anulare a jocului actoricesc al cântăreților. Ei se mișcă încet, stau mult pe loc, trăiesc interior tot ce li se întâmplă... De aici, impresia unui oratoriu cu costume. Vocile se desfășoară discret, fără pasiuni mocnite și fără explozii spectaculoase, asemenea alternanței de tensiune pe care o impune arta oratoriei. La fel și orchestra desfășoară muzica romanticului Wagner reținut și în tempouri mult mai lente decât eram obișnuiți (de unde și reale probleme de respirație pentru cântăreți). Dirijorul Kirill Petrenko s-a pliat perfect viziunii regizorului pe care nu o deranjează cu nicio explozie temperamentală. Și, trebuie să recunosc, muzica lui Wagner este le fel de frumoasă și în această desfășurare de slujbă religioasă. Parcă toți cei ce participă la spectacol, regizor, dirijor, cântăreți, instrumentiști, coriști, balet știu că, orice ar face, nu vor reuși nimic. Pot doar spera, și atunci litania lor curge impersonal, calm, reținut, resemnat. În acest context, vocile soliștilor au fost foarte bine alese. Nu m-aș fi gândit niciodată la tenorul Hans Florian Vogt ca la un bun Tannhäuser dar, vocea lui juvenilă și strălucitoare s-a potrivit perfect viziunii lui Castellucci. Anja Harteros a fost o Elisabeth parcă nepământeană, o ...sfântă rătăcită pe acest pământ unde nu se simte bine și nu își găsește locul. Minunat cântată, Aria Luceafărului de către Christian Gerhaher. Și mă opresc aici, căci tocmai am aflat informația pe care doresc să o împărtășesc cât mai repede tuturor celor interesați: Duminică, 9 iulie, la ora 21,45 ( deci 22.45 la noi) canalul Arte va transmite, de la München, Tannhäuser -ul lui Castellucci și Petrenko. Sper că cele câteva succinte detalii pe care vi le-am dat vă vor determina să priviți acest spectacol-etalon, original și unic, de o acută, convingătoare modernitate! Nu veți regreta.


 

line-height: normal;">
Opera Bavareză de Stat

Tannhauser

Operă în trei acte cu libretul scris de compozitor

Joi, 25 mai 2017

Conducerea muzicală - Kirill Petrenko

Regia, Scenografia, Costumele, Lumina - Romeo Castellucci

Asistent de regie - Silvia Costa

Coregrafia- Cindy Van Acker

Dramaturgie - Piersandra Di Matteo, Malte Krasting

Maestru de cor- Sören Eckhoff

Hermann, Landgraf al Thüringiei - Georg Zeppenfeld

Tannhäuser - Klaus Florian Vogt

Wolfram von Eschenbach - Christian Gerhaher

Walther von der Vogelweide - Dean Power

Biterolf - Peter Lobert

Heinrich - Ulrich Reß

Reinmar - Ralf Lukas

Elisabeth, nepoata landgrafului - Anja Harteros

Venus - Elena Pankratova

Un tânăr păstor- Elsa Benoit

Orchestra și corul Operei Bavareze de Stat

Cristina Sârbu