Joi, 25 mai, se împlinesc 148 de ani de la inaugurarea Palatului Operei Naţionale din Viena, o construcţie a simbolurilor puternice, artistice şi politice.

Strălucitoarea capitală a vechiului Imperiu Habsburgic, oraşul muzicii şi al nostalgiilor, impresionează prin multitudinea de palate, teatre, case şi statui ale compozitorilor ce au trăit şi creat aici, toate de o rară frumuseţe, iar Opera de Stat reprezintă un loc de referinţă pentru melomani, dar şi pentru iubitorul de frumos care poate admira, şi aici, o parte din măreţia Habsburgilor, din preocuparea lor pentru grandoare şi rafinament.

Poziţionată între vecinătăţi impozante, precum Palatul Albertina şi Hofburg, Opera impresionează prin scările impunatoare, candelabre aurite, nenumărate decoraţiuni din lemn, marmură şi mozaic, sculpturi, basoreliefuri, ornamente aurite, picturi murale, teme alegorice, iar angajatii instituţiei, remarcabili, costumaţi în ţinute de epocă, te introduc de îndată într-o lume cu ştaif, răsunând de gavote şi menuete, de valsuri şi serenade…

Opera vieneză se află pe Ringstrasse, celebra arteră circulară ce delimitează districtul Innere Stadt, un ansamblu istoric construit în Ringstrassenstil, concepţie arhitectonică a anilor 1860-1890.

Despre Ringstrasse ar fi multe de povestit. Artera a fost construită pentru a înlocui zidurile oraşului, datând din secolul al XIII-lea şi consolidate ca urmare a primului asediu turcesc din anul 1529. În anul 1850, zona Vorstädte, adică districtele II - IX, au fost înglobate în perimetrul oraşului, iar zidurile acestuia au devenit doar un impediment pentru trafic.

În anul 1857, împăratul Franz Joseph I al Austriei emite decretul "Es ist Mein Wille" ("Este voia Mea"), prin care lansează ordinul de demolare a zidurilor Vienei pe al căror loc se va naşte Ringstrasse, parte a concepţiei sale despre modernizarea oraşului.

Decretul stabileşte atât dimensiunile exacte ale noului bulevard, precum şi poziţionarea şi funcţionalităţile noilor clădiri ce vor fi ridicate aici, care, în mod obligatoriu, trebuiau să prezinte grandoarea şi gloria Imperiului Habsburgic.

În anii ce au urmat au fost ridicate aici un număr mare de construcţii opulente, publice şi private.

Una dintre primele clădiri ridicate pe Ringstrasse a fost Heinrichshof, aflată până în anul 1945 în proprietatea producătorului de bere Heinrich Drasche, şi era situată chiar vizavi de Operă.

Clădirea Operei vieneze a fost construită în perioada 1861-1869, după concepţia arhitectului August von Siccardsburg - pentru structură - şi cu contribuţia artistului Eduard von der Nüll - pentru decoraţiuni şi interioare. Interesant este faptul că opinia publică a combătut atât de tare concepţia clădirii, laolaltă cu membrii Curţii - care au considerat construcţia ca fiind lipsită de stil - aceasta fiind gândită în spiritul Renaşterii franceze şi italiene, încât a determinat împingerea la sinucidere a lui von der Nüll, şi un infarct fatal suferit de Siccardsburg, ambele momente petrecându-se cu mult înainte ca cei doi să îşi fi văzut munca dusă la îndeplinire. În memoria colectivă a rămas o legendă urbană care arăta că Opera trebuia să fie mult mai înaltă, însă proiectarea în timp scurt a noului bulevard, a determinat ca înălţimea sa să se limiteze la cea a construcţiilor din proximitate.

La 25 mai 1869 se inaugura edificiul, denumit la acea vreme "Teatrul liric imperial", cu opera Don Giovanni, de Mozart. Evenimentul a avut loc în prezenţa cuplului imperial, împăratul Franz Joseph şi a împărăteasa Elisabeta.

Exteriorul Operei se prezintă ca impozant şi masiv, aducând elemente ale Renascentismului italian, impresionant în istorie pentru rolul din artă şi muzică - amintim aici că primele spectacole de operă au fost scrise şi puse în scenă în Italia secolului al XVI-lea.

Opera vieneză prezintă decoraţiuni aparte ce o individualizează în faţa altor construcţii de aici sau din alte mari capitale ale Europei: faţadele realizate în stil renascentist, deasupra intrării principale existând două statui ecvestre reprezentându-i pe cei doi cai înaripaţi ai lui Erato - muza elegiei şi a poeziei erotice, una dintre cele nouă muze din mitologia greacă, fiică lui Zeus şi a Mnemosynei - , conduşi de muzele Poeziei şi Armoniei. Pe fiecare parte a Operei se găsesc două fântâni, ce reprezintă muzica, dansul, veselia şi pe Lorelei - cea care, după ce şi-a pierdut iubitul căzut de pe stâncă în apă, s-a transformat în sirenă şi cântând îi blestema pe pescari ca atunci când vor privi stânca, bărcile lor să se scufunde şi ei să piară în apele Rinului.

În interior, Opera este fascinantă, prin numeroasele sculpturi, basoreliefuri, elemente aurite, picturi murale, toate realizând un mediu demn de un sanctuar al artelor.

Pardoselile sunt în principal din lemn, marmură şi mozaic. Căldura lemnului, de esenţe autohtone (stejar, arţar, cireş, nuc, tei) sau exotice (mahon), este preferată în acest spaţiu cu climă relativ rece şi umedă, iar parchetul urmează specificul acestei zone a Europei, unde există o atracţie pentru compoziţii complexe, unicat, conform obiceiurilor din epoca de glorie din secolul al XVIII-lea, când palatele aristocraţiei, în special ale Casei de Habsburg, erau decorate cu adevărate opere de artă în lemn: parchet cu modele complexe, baroce, încrustate sub supravegherea unor arhitecţi celebri ai epocii din spaţiul francez şi italian.

Mozaicul din lemn masiv urmează forme rectangulare, romboidale şi triunghiulare de inspiraţie franceză, sau englezescul basket weave, mizând mai degrabă pe efectele optice ale orientării fibrei de lemn.

Există aici şi aşa-numitele pardoseli reci, mai ales în zonele de tranzit către sala de spectacole, scări de marmură, covoare ceramice, gurile de acces către instalaţii sunt acoperite cu capace realizate din ceramică smălţuită şi metal, de un rafinament deosebit, iar stilizări de cruci celtice sau spirale întregesc reflexia unui peisaj cultural divers, aşa cum a fost fără îndoială Imperiul Habsburgic.

La intrare se află Holul, un spaţiu impresionant, mai ales prin picturile realizate de Mortiz von Schwind şi prin busturile unor compozitori şi directori faimoşi care au trecut pragul instituţiei - cel mai celebru şi impresionant bust fiind cel al compozitorului austriac Gustav Mahler, realizare din anul 1909, a sculptorului francez Auguste Rodin.

Mai departe se află o scară de marmură monumentală către primul etaj, aceasta fiind împodobită cu sculpturi alegorice de Josef Gasser reprezentând cele şapte arte, iar la primul nivel se găseşte Salonul de Ceai, fostul Salon Imperial, numit astfel deoarece era dedicat monarhului şi invitaţilor săi, pentru pauzele dintre acte sau pentru întâlniri private la finalul reprezentaţiilor. Salonul de Ceai este un spaţiu opulent, ce se remarcă prin superba pictură de pe tavan reprezentând muzica lirică şi muzica tragică, dar şi prin numeroase ornamente acoperite cu foiţă de aur - elementul comun al decoraţiunilor fiind iniţialele lui Franz Joseph.

La 12 martie 1945, cu toate că războiul mondial era practic câştigat deja de aliaţi, Opera vieneză a fost bombardată, un act de agresiune simbolică şi gratuită asupra oraşului. După ce o mare parte din clădire a rămas în picioare - faţada principală, intrarea, lobby-ul, Salonul de Ceai şi altele, la puţin timp au început ample lucrări de refacere a clădirii, încheiate în noiembrie 1955. Printre altele, sala de spectacole a fost complet remodelată, acustica fiind îmbunătăţită prin folosirea lemnului masiv.

Sala de spectacole sau Auditoriumul, a fost complet distrusă în Al Doilea Război Mondial, fiind refăcută integral, aşa cum aminteam, majoritatea elementelor din beton ale construcţiei fiind îmbrăcate în lemn. Capacitatea sălii - de 3000 de spectatori la momentul construcţiei - a fost redusă ulterior la 2200 de locuri, tot din raţiuni de securitate renunţându-se şi la un candelabru masiv, unic, în favoarea unuia din cristal, cu un diametru de circa 7 metri, care conţine peste 1.100 de sfere faţetate. Fosa orchestrei din Sala de spactacole poate găzdui circa 110 persoane.

Povestea cortinei sălii de spectacole merită ceva mai multe detalii, întrucât, la momentul reconstrucţiei prezenta o scenă din opera "Orfeu şi Euridice", iar ulterior, începând cu anul 1998, este schimbată anual, pentru a prezenta creaţii ale artei moderne contemporane, cu singura condiţie de a respecta tema imaginii iniţiale.

Foyerul Schwind este conservat în forma sa originală, fiind realizat în stilul istoricismului romantic, luând numele artistului Moritz von Schwind, autorul celor 16 picturi în ulei din sală menite să pună în valoare busturile unei suite de compozitori celebri.

Salonul Mahler este un spaţiu amenajat în anul 1997, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la debutul lui Gustav Mahler la Opera din Viena, printre decoraţiunile remarcabile de aici regăsindu-se tapiserii, un pian al compozitorului, biroul său de lucru şi mai multe portrete.

Salonul de Marmură, amenajat în anul 1955, este deschis spectatorilor în pauza dintre acte şi este realizat în stil modernist, reprezentările de pe pereţi arătând scene alegorice legate de artă dramatică, realizate integral din fragmente de marmură provenite de pe teritoriul Austriei.

Opera din Viena mai dispune de numeroase săli de repetiţie: două pentru balet, trei pentru ansamblu, una pentru întregul spectacol, 10 pentru solişti, o sală pentru orgă şi un studio cu 50 microfoane încorporate.

Deşi opiniile iniţiale legate de construcţie nu au fost favorabile, din punct de vedere artistic, instituţia s-a dezvoltat în timp, faima sa crescând permanent, sub conducerea unor directori deosebiţi, precum Gustav Mahler, Richard Strauss, Herbert von Karajan, Karl Böhm, Lorin Maazel sau Ioan Holender, conaţionalul nostru, care în anul 1988 a devenit secretarul general al Operei din Viena şi al Volksoper (Opera pentru popor), pentru ca în 1 aprilie 1992, după moartea neaşteptată a directorului Eberhard Waechter, să fie numit manager general al celor două instituţii. Holender a condus Opera vieneză până la 30 august 2010, având cel mai îndelungat mandat de director din istoria celebrei instituţii artistice.

Datorită unei excelente acustici, opera din Viena are astăzi o reputaţie excepţională printre melomanii din toată lumea, atât pentru reprezentaţiile de o înaltă calitate, având cel mai bogat repertoriu permanent între instituţiile de acest fel, datorită prestaţiei de mare calitate a Orchestrei, dar şi graţie faimosului său bal anual.

Balurile au jucat dintotdeauna rolul de afirmare socială în înalta societate, în care domnii îşi prezintă doamnele, doamnele îşi prezintă ţinutele, domnişoarele sunt prezentate tinerilor, iar Viena se prezintă cu o bogată tradiţie în domeniu.

Primele festivităţi de acest gen, datează din perioada imediat următoare Congresului de Viena (1814-1815), fiind organizat de artiştii de operă şi teatru de la Curtea Imperială, la "Redoutensäle", o rafinată şi confortabilă sală de bal situată în Palatul Hofburg.

După evenimentele sângeroase din 1848, vienezii nu şi-au mai dorit astfel de manifestări, trecând mai mulţi ani, până în 1862, când un bal, având ca model Balul Operei din Paris, a fost organizat de "Theater an der Wien".

În anul 1869, artiştii s-au mutat, în sfârşit, în noua clădire a Operei Imperiale şi Regale, astăzi Opera de Stat, însă împăratul Franz Joseph I le-a interzis să organizeze baluri.

În anul 1877, la 18 decembrie, împăratul a cedat în faţa insistenţelor cercurilor artistice vieneze şi a permis organizarea unei festivităţi, ce a purtat iniţial numele de "Opern Soiree" ("Serată la Opera Curţii"), însă dansul a fost interzis. Evenimentul a fost primit cu entuziasm de nobilimea epocii şi de cei care aveau suficienţi bani încât să-şi ofere un asemenea lux. În pofida interdicţiei, sângele şi curajul vienez au făcut front comun, iar după miezul acelei nopţi a avut loc primul dans din sala de bal a Operei.

La 21 ianuarie 1921, la numai câţiva ani după prăbuşirea Imperiului, a avut loc festivitatea "Opernredoute" predecesorul balului oficial, iar în ianuarie 1935, evenimentul a fost numit pentru prima oară "Balul Operei din Viena". Ultima ediţie a Balului Operei din Viena a avut loc în 1939, în contextul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial şi al ocupării Austriei de către nazişti.

După redeschiderea Operei de Stat din noiembrie 1955, la 9 februarie 1956, Opera de Stat din Viena a fost transformată într-o grandioasă sală de bal, evenimentul devenind unul monden anual, cu dată fixă.

Balul Operei din Viena a inaugurat şi păstrat cu sfinţenie o ţinută specială, fiind singurul bal din lume care impune astfel de reguli, excepţie făcând doar uniformele militare. Dress code-ul pentru seara de bal este fracul negru cu papion alb pentru bărbaţi, şi rochia lungă şi albă asortată cu mănuşi şi pantofi, de asemenea, albe, pentru tinere.

Trebuie să ştiţi că Balul anual al Operei din Viena este inclus în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO, iar sala de spectacole a Operei de Stat din Viena este transformată, pentru această seară-eveniment, într-o uriaşă şi minunată seră, de regulă fiind vorba de peste 50000 de flori care înfrumuseţează atmosfera. La eveniment participă peste 5000 de invitaţi din întreaga lume, personalităţi din înalta societate, din politică, din lumea afacerilor, a muzicii, showbiz-ului şi a sportului. Să mai menţionăm şi faptul că pentru doritori, biletul de intrare la bal costă 290 de euro, iar preţul unei loje este cuprins între 11500 şi 20500 de euro, în funcţie de poziţia în sală.

Pentru cei care au privilegiul să viziteze Opera de Stat din Viena, evenimentul nu este doar o întoarcere excepţională în timp şi istorie, o cufundare în muzica şi arta de cel mai înalt nivel, ci şi unul din cele mai impresionante momente de care se poate bucura cineva în minunata capitală a Austriei.